Apostolat în Ţara Făgăraşului

Itinerarul unei călătorii extraordinare (1)

2012-02-26T00:49:00.007+02:00

Nu puţini sunt cei pasionaţi de călătorii. Cei mai mulţi le iubesc pentru că te scot din monotonie şi îţi dau posibilitatea de a vedea locuri interesante, de a cunoaşte obiceiuri şi stiluri de viaţă ale altor oameni şi, nu în ultimul rând, de a stabili relaţii de prietenie cu persoanele încântătoare pe care le întâlneşti. În general, călătoriile te îmbogăţesc şi te schimbă puţin câte puţin.

Dar, ce este, sau ce poate fi o călătorie? În înţelesul comun, călătoria este un drum pe care îl face cineva într-un loc îndepărtat. A face o călătorie presupune o acţiune complexă, care trebuie pregătită dinainte (alegerea destinaţiei, identificarea mijlocului de călătorie, procurarea lucrurilor necesare, fixarea datei şi a orei plecării etc.), apoi dusă la bun sfârşit (participarea, acţiunea în sine de a te deplasa).
Acest articol îţi propune, însă, un alt gen de călătorie decât cel la care te-ai putea gândi instinctiv. O călătorie „în duh”, dar, totuşi, nu imaginară. O să călătorim pe jos şi vom fi foarte prudenţi, pentru că trebuie să străbatem zone periculoase. Particularitatea acestei călătorii este aceea că itinerariul este format din 10 locuri-cheie, care îl trimit pe călător de la un obiectiv la altul „de la sine”, într-un mod firesc. Ca să fie mai simplu, o să numim locurile-cheie Duminici, ca acele zile din calendar pe care le aştepţi cu atâta nerăbdare după fiecare săptămână de mers la serviciu. Şi, ca să îţi stârnesc interesul, o să îţi spun că toţi călătorii beneficiază de Ghid. Un Ghid care, deşi se oferă gratis, este extrem de bine informat, amabil, politicos şi foarte discret. Îl cheamă Iisus Hristos, dar toţi îi zic „Domnul”. El are şi sarcina de a ne trece prin locurile periculoase de care ziceam.

Pregătirile

În acest an pregătirile pentru călătorie au început din 5 februarie, mai repede decât anul trecut, însă au fost ani (2010, de ex.) în care au început chiar mai devreme, pe 24 ianuarie, şi, totuşi, asta nu a influenţat cu nimic călătoria. Deci, trebuie să ne grăbim dacă vrem să mergem anul acesta. Pregătirile pentru călătorie nu sunt tocmai simple, pentru că trebuie să te gândeşti bine ce iei cu tine şi la ce renunţi. Ca că să te poţi hotărî mai uşor, vom parcurge 3 locuri-cheie, pentru a ne procura cele necesare.
Primele două au fost numite după cei care au trecut mai întâi pe acolo: un vameş, un fariseu şi un tânăr care era mai-mai să-şi piardă viaţa, dacă nu l-ar fi salvat taică-său. De aceea, duminicile acestea au fost numite „a vameşului şi a fariseului” şi „a întoarcerii fiului risipitor”. De la fariseu am aflat că niciunul din cei care au pornit călătoria cu fruntea semeaţă nu a ajuns la destinaţie. Mândria îţi blochează calea şi nu poţi merge înainte decât dacă faci rost de ceea ce a găsit vameşul: o unealtă care se numeşte „smerenie” şi care îi place cel mai mult Domnului. Dacă o ai la tine poţi trece prin locurile primejdioase pe unde cei care s-au semeţit şi s-au bizuit numai pe puterile lor s-au împotmolit, iar unii au şi murit. Când ne vom întâlni cu Fiul Risipitor nu trebuie să spui nimic. Doar stai şi asculţi. Din povestea lui îţi vei da seama că este foarte primejdios să te îndepărtezi de Ghid. El a păţit-o cu mulţi ani în urmă, când şi-a luat averea de acasă şi a plecat departe, trăind câţiva ani în petreceri şi dezmăţ. După ce i s-au terminat banii era să moară de foame, pentru că l-au părăsit cei care a crezut că-i sunt prieteni, dar care se întâlneau cu el numai din interes, pentru că le dădea de toate. Deci, să ţii minte că trebuie să stai mereu aproape de Ghid şi să nu faci nimic fără să-L întrebi, deoarece sunt în unele părţi nisipuri mişcătoare ce la prima vedere nu par periculoase, dar dacă păşeşti în ele te duci la fund. Dacă se întâmplă vreodată să te afunzi în vreunul, strigă repede şi tare pe Domnul. Numai El se bagă în asemenea locuri.
Al treilea loc în care vom merge are un nume sinistru. Se numeşte „duminica înfricoşătoarei judecăţi”. Acolo zic Bătrânii că trebuie să înveţe omul necopt la inimă cum să se ferească de pericolele ce-l pasc de-a lungul călătoriei. O să fim cu ochii-n patru când vom ajunge.

Călătoria

După ce vom renunţa la semeţie şi ne vom înarma cu smerenie, cunoscând mare parte din pericolele care ne pasc, dar ştiind că multe altele, neprevăzute, pot interveni, vom porni la drum.
O veste bună este aceea că nu ai nevoie de prea multe provizii de hrană. Mâncarea multă şi, în special, hrana de provenienţă animală, te face să îţi pierzi controlul, devii greoi la mers şi te face pradă sigură tâlharilor care-i pândesc pe călători. Bătrânii îi numesc pe aceşti tâlhari „păcate”, pentru că le fură minţile călătorilor şi îi întoarce împotriva Ghidului. Dar nu ei sunt cei mai periculoşi, ci şeful lor care îi coordonează, căruia i se spune Diavolul, dar care, de fapt, are mai multe nume. Oricum, nu este bine să-i rosteşti numele nici în glumă. Se spune că te aude şi crede că îl chemi. De altfel, acum două mii de ani, unora le-a sucit minţile încât l-au omorât pe Ghid. Dar a înviat şi i-a uimit pe toţi când a ieşit din mormânt fără să rupă sigiliul. Aşa am aflat că Ghidul este Fiul lui Dumnezeu din Cer, întrupat pe pământ. Era să uit un amănunt important: Ghidul nu poate fi văzut de călători. Mulţi zic că nici nu ar exista, dar cei care au călătorit cu El I-au simţit prezenţa şi au fost salvaţi de El din cele mai cumplite primejdii.
Deci, nu mâncăm carne sau alte produse animale cât călătorim, iar din celelalte şi din pâine luăm doar câte puţin. O să ne hrănim, însă, cu frumuseţile pe care le vom vedea pe drum, pentru că Ghidul zice că „nu numai cu pâine va trăi omul”.

Arma secretă

Primul loc interesant de văzut se numeşte „Duminica izgonirii lui Adam din Rai”. Din cărţile scrise de înaintaşii Bătrânilor, cărora li se spune „Drepţi” şi „Profeţi”, am aflat că la începutul lumii comandantul tâlharilor, deghizat în şarpe, l-a păcălit pe Adam, primul om creat de Tatăl Ghidului, spunându-i că poate să devină nemuritor şi puternic dacă mănâncă un anumit fruct, de la care Tatăl îi spusese să se abţină. Săracul Adam, abia după ce a gustat fructul şi-a dat seama că a fost păcălit de Diavol. Din păcate, a trebuit să-şi primească răsplata neascultării. Ştii, Adam avea tot ce-i cerea inima, de aceea nu avea idee cum e să n-ai… Parcă i s-ar fi urât cu binele, nu-l înţeleg. Atunci Tatăl, Atotputernicul, a lăsat lege ca oamenii să aibă zile în care postesc, pentru ca să-şi domolească pornirile pătimaşe ale trupului şi gândurile care îi duc la pierzanie. Sunt sigur că acum te întrebi ce s-ar fi întâmplat dacă Adam ar fi postit în Rai…
Din locul acesta drumul se îngustează şi devine mai aspru. Orice vei vedea pe drum, să nu te revolţi. Priveşte şi învaţă. Şi fii cu ochii-n patru la tâlhari. Vor încerca să ne ia banii şi apoi viaţa. Dacă n-ar fi descoperit Bătrânii arma secretă, oamenii ar fi pierit de mult. Ştii piesa aceea grea pe care ţi-am pus-o în rucsac la plecare? Aceea e. Arma au numit-o Bătrânii „iertare” şi de câte ori o foloseşti, tâlharii dispar din faţa ta şi tu îţi recapeţi lucrurile furate. Funcţionează de fiecare dată, dar nu o folosesc prea mulţi pentru că e greu de dus.

Lemnele numite „icoane”

Hai să mergem mai departe, că nu mai e mult până la locul încărcat de istorie numit „Duminica Ortodoxiei”. Îţi spuneam că acum mulţi ani Ghidul a trăit pe pământ. S-a născut aşa cum m-am născut şi eu, şi tu, a crescut lângă părinţii lui şi a călătorit destul de mult, încă de când era mic. Poţi crede că la numai câteva săptămâni părinţii au plecat cu El în Egipt? Deşi părea firav, când a crescut mare i-a întrecut pe toţi în forţă. Stai aşa, nu am vrut să zic că avea muşchi. Dar când dădea mâna cu vreun paralizat îl ridica şi-l făcea să meargă pe picioarele lui; când punea El mâna pe bolnavi, se vindecau; orbii începeau să vadă şi chiar a fost văzut înviind un mort de 4 zile, intrat în putrefacţie. Păcat că la scurt timp oamenii invidioşi L-au omorât chiar pe El. E clar că i-a lăsat El… Aşa au văzut ei că nu e de joacă cu Domnul, pentru că la trei zile după ce l-au ucis, S-a înviat pe Sine. Dar nu i-a pedepsit, căci are suflet mare. Locul Lui nu era pe pământ, de aceea S-a întors în Cer. De acolo vede mai bine ce se întâmplă pe pământ. Cei care L-au iubit, n-au putut suporta, însă, despărţirea, aşa că i-au pictat Chipul pe bucăţi de lemn, ca să-l vadă aievea, nu doar să se gândească cum era când le vorbea. Lemnele acelea le-au numit „icoane” pentru că în greacă icoană înseamnă ceva care seamănă cu un model după care a fost făcut. Mulţi s-au împotrivit atunci, iar unii ziceau că nu e bine să cinsteşti Icoana. Multe icoane au fost distruse din ură. Bătrânii, însă, ajutaţi de o împărăteasă credincioasă, Teodora din Bizanţ, au reuşit să repună icoanele la loc de cinste, în anul 842. De atunci locul acesta se numeşte „Duminica Ortodoxiei”, adică a biruinţei credinţei celei adevărate împotriva necredincioşilor.

Ochiul nevăzut

Am zăbovit cam mult aici, aşa că s-ar putea să nu avem prea mult timp de vizitat la locul numit „Duminica Sfântului Grigorie Palama”. Nici n-o să fie nevoie de prea mult, pentru că îţi pot povesti pe scurt. Sfântul Grigorie este unul dintre Bătrâni. El L-a cunoscut foarte bine pe Ghid, cu toate că a trăit după 1300 de ani de la moartea Acestuia. Mai bine zis, Îi simţea prezenţa într-un mod unic. Mai mult, a descoperit că Atotputernicul a trimis în lume o P utere care să călăuzească lumea. O energie cum spunem noi azi. Dar nici ea nu se poate vedea cu ochiul. Grigorie a arătat lumii că atunci când ochiul biologic al omului se închide şi omul nu mai organizează „flagranturi” ca să-l prindă şi să-l vadă în carne şi oase pe Ghid, se deschide un alt Ochi în sufletul omului, care nu se vede, dar care poate pătrunde dincolo de ceea ce a descoperit omul vreodată. Acesta este Ochiul Credinţei. Poţi crede că nici NASA nu a reuşit aşa ceva? Şi asta pentru că Puterea de care-ţi vorbesc nu este şi nici nu poate fi creată. O aruncă, însă, peste oameni Tatăl, căci altfel oamenii ar muri. Secretul ca să o primeşti şi tu este o rugăciune păstrată cu respect de Bătrâni: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă. Ţine minte, aşa trebuie să activezi Puterea. Nu trebuie să laşi garda jos nici o secundă, pentru că primejdiile se ţin lanţ şi nu ştii când devii victimă.

A doua armă secretă

Simţi cum te prăjeşte arşiţa şi te roade stomacul de foame? Nu te speria, nu e din cauza postului. E doar una din metodele de descurajare folosite de tâlhari. Ei profită de faptul că îţi pot influenţa gândurile, de aceea încearcă să te facă să crezi că o să mori dacă continui să posteşti. Nu uita, zi „Doamne Iisuse”, că aşa nu mai au putere asupra ta şi îi biruieşti. Dar fii atent, ca să simţi cu adevărat că nu suntem singuri, ne apropiem de locul numit „Duminica Sfintei Cruci”. Îţi spuneam că Domnul a fost omorât de oamenii răi. Nu s-au mulţumit, săracii de ei, să-l bată. L-au ridicat pe o cruce de lemn şi l-au pironit în cuie. A fost o privelişte cumplită. Închipuie-ţi că mama Lui era acolo. Când am spus că a înviat nu am glumit. Dar, pentru că după aceea S-a înălţat la Cer, ne-a lăsat o armă cu care să ne apărăm de atacurile oamenilor vicleni şi de tâlhari. Fă-ţi o Cruce mare peste tine şi o să descoperi care este arma secretă. Aşa să faci şi cu celelalte lucruri ale tale, ca să le protejezi de tâlhari: binecuvântează-le cu Crucea.

Scara dintre lumi

Bine că nu am uitat binoclul. Scara aceea care se zăreşte în depărtare are vârful înfipt în cer. Priveşte-o! Datorită ei, locul acela se numeşte „Duminica Sfântului Ioan Scărarul”. Şi el este unul dintre Bătrâni. El a descoperit că sunt 30 de trepte pe care trebuie să urce oamenii de pe pământ la Cer. Dacă te gândeşti, nu sunt cu mult mai multe trepte decât ai urca de la parter la etajul întâi al unui bloc, dar e ciudat că sunt doar puţini cei care reuşesc să urce fără să cadă, împiedicându-se. Am auzit că unii ar fi căzut chiar de pe ultima treaptă, când aproape ajunseseră sus.
În următorul obiectiv al călătoriei noastre o să întâlnim o persoană care a urcat scara şi a ajuns Sus. Cu poticniri, e drept, dar a avut voinţă, nu glumă. Nu a fost interesată de Scară de la bun început, ba chiar a fost folosită de tâlhari ca unealtă de corupţie, ca să-i tragă pe oameni jos de pe Scară. Pentru că era o femeie frumoasă, le spunea bărbaţilor că e mai bine să stea cu ea pe pământ, decât să se plictisească în Cer. Până o dată, când a chemat-o în Biserică Maica Domnului pe care L-au omorât oamenii. Chemarea Măicuţei a fost ca un magnet pentru Maria. Nimeni nu ar fi crezut că ar fi interesată de o asemenea propunere. Trecuse de atâtea ori nepăsătoare pe lângă biserică până atunci. Dar, crede-mă, nici tâlharii nu au stat cu mâinile în sân. Să fi văzut cum o ardeau cu poftele trupului şi cum o mai chinuiau cu gândul la zilele de demult, petrecute în dezmierdări… Au sleit-o de puteri şi au transformat-o într-o umbră de om. Numai cu postul a scăpat de necazuri. Şi cu invocările energiei necreate de care spuneam: „Doamne Iisuse, miluieşte-mă”. Locul acesta se numeşte „Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca”. Ne mai desparte doar o Duminică de finalul călătoriei noastre, dar, pentru ca să parcurgem itinerarul nostru în timp real, vom continua călătoria în numărul următor.
Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Toiag de nădejde în călătoria Postului Mare: Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

2012-02-26T00:44:00.005+02:00

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (~306 - 373) marchează slujbele Postului Mare. Scurtă şi de o mare profunzime, ea este însoţită de metanii mari – închinăciuni cu fruntea până la pământ.

Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
Duhul trândăviei, al grijii de multe,
al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert
nu mi-l da mie!

"Doamne" sugerează misterul inaccesibil al lui Dumnezeu. Totuşi, El nu-mi este străin, ci mă aduce la fiinţă prin voia Sa, îmi însufleţeşte trupul de lut cu Suflarea Sa, mă cheamă şi aşteaptă răspuns şi devine prin întrupare "Stăpânul vieţii mele". El este cel care dă sens vieţii mele. Relaţia mea cu acest Stăpân nu este deci una de aservire, de sclavie, ci de liberă încredere. El este "Stăpânul vieţii mele", pentru că El îi este izvorul, pentru că nu contenesc s-o primesc de la El, pentru că El este cel Care dă şi iar dă, din belşug.
"Trândăvia" nu este lenevirea din dimineţile noastre de vacanţă. Trândăvia înseamnă uitarea, adică neputinţa de a se uimi, de a se minuna, sau pur şi simplu de a vedea. Pentru unii înseamnă agenda prea plină, în care orice moment ameninţă să vină peste celălalt, pentru alţii agenda prea goală, violenţa şi drogurile, slabe sau puternice. Faptul de a nu mai şti că celălalt există într-o interioritate la fel de profundă ca şi a mea, de a nu mă mai opri, cuprins de emoţie, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a nu mai da slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru ele – pentru că totul mi se cuvine. Când nu-mi pasă că totul este înrădăcinat în taină şi că taina locuieşte în mine. Când uit de Dumnezeu şi de creaţia Lui. Când nu mai ştiu să mă accept ca o creatură cu destin veşnic. Această "trândăvie" duce la descurajare, la ceea ce asceţii numesc "akedie" - silă de viaţă, deznădejde. La ce bun totul? M-am săturat de toate, totul îmi e indiferent.
Mai poţi, vrând să rămâi activ, să te refugiezi în duhul "iubirii de stăpânie" sau în cel al "grăirii în deşert". Avem nevoie de sclavi şi de duşmani, ni-i inventăm noi înşine, îi sacralizăm chiar. Să stăpâneşti, să te simţi dumnezeu, să ai duşmani, înseamnă să-i faci pe ei răspunzători de spaimele tale; torturându-l pe celălalt - pentru că întotdeauna el e cel vinovat. În ce priveşte "vorbirea în deşert", ea desemnează orice exerciţiu al gândirii şi al imaginaţiei care se disociază de uimire, de neliniştea existenţială, de mister. Trăim într-o civilizaţie a "vorbelor deşarte", a imaginilor deşarte, unde nevoile hipertrofiate pervertesc dorinţa, unde banii condiţionează visele, unde publicitatea devine opusul ascezei, această reducere voluntară a nevoilor în scopul eliberării de sub tirania dorinţei.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit,
al răbdării şi al dragostei,
dăruieşte-mi mie, slugii Tale!

"Curăţia" este departe de a se referi numai la înfrânare, conform unei accepţiuni moralizatoare şi înguste. Ea evocă mai degrabă integrarea şi integralitatea. Cel curat nu mai este scindat, antrenat ca o frunză în bătaia vântului, de valurile unui eros impersonal. Călugărul, pentru care curăţia este într-adevăr înfrânare, îşi consumă eros-ul în agapi, în întâlnirea cu Dumnezeu cel viu, întru totul personal.
Pentru bărbatul şi femeia care se iubesc sincer şi care îşi sunt credincioşi unul altuia, curăţia este, în Hristos cel unit cu Biserica Sa, transformarea eros-ului în limbaj al unei întâlniri, în exprimare a persoanelor în căldura unei descoperiri reciproce şi răbdătoare.
"Smerenia" înscrie credinţa în existenţa de zi cu zi. Nu am nimic al meu care să nu-mi fie dat. Smerit este vameşul din parabolă, care, neputându-se pretinde virtuos, nu contează decât pe mila lui Dumnezeu, în timp ce fariseul, prea bun, după părerea lui, nu mai are nevoie de Mântuitor. Omul perfect, sigur pe el, mândru de virtutea lui, nu-i mai lasă loc şi lui Dumnezeu în lume, pentru că îl ocupă el pe tot.
Smerenia este o virtute pe care o vedem la celălalt, dar pe care n-o putem vedea la noi înşine. Cel care ar spune „sunt smerit” ar fi un biet înfumurat. Smerit devii fără să-ţi propui, prin ascultare, detaşare, prin respectul tainei, în gratuitatea sa, prin deschidere, deci, la primirea harului. Şi mai ales prin "frica de Dumnezeu", care nu este teroarea sclavului în faţa unui stăpân aspru care pedepseşte, ci spaima subită de a nu-şi pierde viaţa în iluzie, în pântecele mereu nesătul al eului, în balonul umflat cu aer al patimilor. Smerenia se materializează şi în puterea de a acorda atenţie celuilalt, unui copac, insectei pe care o zărim în treacăt, chiar unui nor efemer, dar atât de frumos timp de o clipă.
„Răbdarea” este opusul deznădejdii care atât de adesea vine din dorinţa adolescentină de a avea totul şi asta fără întârziere . Răbdarea se încrede în timp; în timpul care consumă, desparte şi distruge, şi în timpul greu de eternitate pe care ni-l dăruieşte Învierea. Timpul care se îndreaptă spre moarte este cel al neliniştii; cel care merge spre Înviere, timpul speranţei. Astfel, răbdarea este atentă la maturaţii, uneori paradoxale, ca cea a bobului de grâu care moare ca să aducă mult rod. Când Dumnezeu pare că m-a părăsit, când privirea celuilalt mă desfiinţează sau încremeneşte în moarte, când speranţele colective şi personale se năruie, răbdarea nu cade. Prin aceasta ea se aseamănă cu dragostea, despre care Sfântul Pavel ne spune că "toate le iartă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă" (1 Cor. 13, 7).
Totul culminează în „dragoste”, care constituie sinteza tuturor virtuţilor, a căror esenţă este Hristos. Eliberarea, prin răbdare şi speranţă, de "patimile" nerăbdătoare şi deznădăjduite, permite agonisirea a ceea ce se cheamă apatheia, care nu este nepăsarea stoică, ci libertatea, disponibilitatea interioară de a participa la "dragostea nebună" a lui Dumnezeu pentru făpturile Sale. Sf. Simeon Noul Teolog spunea despre omul care se sfinţeşte că devine "un sărac plin de iubire frăţească". Sărac, pentru că se leapădă de funcţiile lui, de importanţa lui socială (sau ecleziastică), de nevrozele şi obsesiile sale, pentru că se deschide în acelaşi timp lui Dumnezeu şi aproapelui. El va putea atunci să deosebească chipul celuilalt în spatele atâtor măşti ale urâţeniei şi ale păcatelor, aşa cum face şi Iisus în evanghelii.

Aşa, Doamne, Împărate,
dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele
şi să nu osândesc pe fratele meu,
că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

Ultima cerere denunţă, dă pe faţă una dintre formele cele mai îngrozitoare ale păcatului, în plan personal ca şi în plan colectiv: să te justifici încriminând, să te autodivinizezi osândind, să urăşti, să dispreţuieşti, să desfiinţezi...
"A-ţi vedea păcatele" nu înseamnă să stai să socoteşti orice călcare de poruncă, ci să te simţi sufocat, înecat, pierdut şi zbătându-te zadarnic în această pierzanie, să înţelegi că ai trădat iubirea şi să te dispreţuieşti pe tine însuţi. Înseamnă să te cufunzi în apele morţii, spre a le transforma în ape ale botezului. Să mori, dar de acum în Hristos, pentru a renaşte în suflarea Sa şi pentru a te regăsi în casa Tatălui. "Mai mare lucru este să-şi vadă cineva păcatele decât să învieze din morţi", spune o vorbă veche. Cel care-şi vede păcatele şi nu-l judecă pe fratele său va putea într-adevăr să-l iubească. Sunt destul de scârbit de mine însumi pentru a mai putea fi de altcineva.
Rugăciunea Sfântului Efrem sugerează exact ce este de fapt asceza. Să postim de patimi, de dorinţa de a stăpâni şi de a osândi, pentru a atinge adevărata libertate: „Fii ca şi un împărat întru lumina ta, stai ridicat întru smerenie, poruncind râsului din tine: «Du-te», şi se duce (Matei 8, 9), lacrimilor dulci: «Vino», şi vin, iar trupului care nu mai este tiran, ci slugă: «Fă aceasta», şi face.” (Sf. Ioan Scărarul).
Fragmente din Olivier Clement, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Începutul călătoriei Postului: Canonul cel Mare

2012-02-25T00:09:00.000+02:00

Postul este ca o călătorie duhovnicească al cărei scop este să ne treacă dintr-o stare spirituală în alta. Marea majoritate a creştinilor de astăzi neglijează acest scop al Postului şi îl privesc doar ca pe o perioadă în timpul căreia “trebuie” să-şi împlinească obligaţia religioasă – împărtăşania “o dată pe an” – şi să se supună unor restricţii alimentare ce urmează a fi înlocuite curând cu dezlegarea de după Paşte.

Evenimentele biblice – evenimente ale vieţii mele
La începutul Postului, ca un “debut” al acestuia, ca un “acordaj” înainte de “armonia” deplină, găsim Marele Canon de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul. Împărţit în patru părţi, este citit în serile primelor patru zile ale Postului. Canonul poate fi descris cel mai bine ca o plângere de pocăinţă care ne vorbeşte despre proporţiile şi adâncimea păcatului, tulburând sufletul cu jale, căinţă şi nădejde. Cu o măiestrie unică, Sf. Andrei împleteşte marile teme biblice – Adam şi Eva, Raiul şi căderea în păcat, Noe şi Potopul, David, Pământul făgăduinţei şi, în cele din urmă, Hristos şi Biserica – cu mărturisirea păcatului şi cu pocăinţa. Evenimentele istoriei sfinte sunt dezvăluite ca evenimente ale vieţii mele, faptele lui Dumnezeu din trecut ca fapte îndreptate spre mine şi mântuirea mea, tragedia păcatului şi a trădării ca drama mea personală. Viaţa mea îmi este prezentată ca o parte a luptei măreţe şi atotcuprinzătoare dintre Dumnezeu şi puterile întunericului care s-au răzvrătit împotriva Lui.

Cultura materialistă exclude pocăinţa
Astfel, timp de patru seri, cântările Canonului îmi amintesc iară şi iară istoria duhovnicească a lumii, care este şi istoria mea. Mă ispiteşte cu întâmplările şi faptele hotărâtoare ale trecutului a căror semnificaţie şi putere sunt oricum veşnice, pentru că fiecare suflet omenesc – unic şi de neînlocuit – se mişcă, ca să spunem aşa, către aceeaşi dramă, se află faţă în faţă cu aceleaşi dileme fundamentale, descoperă aceeaşi ultimă realitate. Exemplele scripturistice sunt mai mult decât simple “parabole” – aşa cum mulţi oameni cred – şi care găsesc deci acest Canon prea “istovitor”, prea încărcat cu nume şi întâmplări nesemnificative! De ce să vorbim, se întreabă ei, de Cain şi Abel, de David şi Solomon, când ar putea fi cu mult mai simplu să spun: “Am păcătuit”? Ceea ce ei nu înţeleg, totuşi, este că simplul cuvânt păcat în tradiţia biblică şi creştină are o încărcătură pe care omul “modern” este, pur şi simplu, incapabil să o cuprindă şi care face ca mărturisirea păcatelor sale să fie ceva foarte diferit de adevărata pocăinţă creştină. Mediul cultural în care trăim şi care modelează concepţia noastră asupra lumii, exclude în fapt noţiunea de păcat. Căci dacă păcatul este întâi de toate căderea omului de la o foarte mare înălţime spirituală, respingerea de către om a “chemării sale înalte”, ce pot însemna toate acestea înăuntrul unei culturi care ignoră şi neagă această “mare înălţime” şi această “chemare” – o cultură care se gândeşte la viaţa omului numai în termenii bunurilor materiale şi ignoră vocaţia sa transcendentală?

Omul „modern” se mărturiseşte formal
Azi, păcatul este gândit întâi de toate ca o “slăbiciune” firească, datorată de obicei unei “neadaptări” care are la rândul ei rădăcini sociale şi care, prin urmare, poate fi eliminată printr-o mai bună organizare socială şi economică. Din acest motiv, chiar şi atunci când îşi mărturiseşte păcatele, omul “modern” nu mai face pocăinţă; fiind sigur de justeţea felului în care înţelege religia, el ori înşiruie formal încălcări formale ale unor reguli formale ori împărtăşeşte “problemele” sale cu duhovnicul – aşteptând de la religie un tratament terapeutic care îl va face din nou fericit şi “în rânduială”. În nici un caz nu putem vorbi aici despre pocăinţă ca despre cutremurarea omului, care, văzând în sine “imaginea” slavei celei de negrăit, realizează că a pângărit-o, a trădat-o şi a alungat-o din viaţa sa; pocăinţa, ca părere de rău, vine din adâncimea cea mai profundă a conştiinţei omeneşti; ca dorinţă de reîntoarcere, ca încredinţare în iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu.
Din acest motiv, nu este îndeajuns să spui “Am păcătuit”. Această mărturisire capătă sens şi devine lucrătoare numai dacă păcatul este înţeles şi trăit în toată adâncimea şi tristeţea sa.

Canonul Mare face pocăinţa posibilă
Rolul şi scopul Canonului cel Mare este să ne descopere păcatul şi, astfel, să ne conducă spre pocăinţă; să descopere păcatul nu prin definiţii şi înşiruiri ci printr-o adâncă meditaţie asupra măreţei istorii biblice, care este, cu adevărat, o istorie a păcatului, a pocăinţei şi a iertării. Această meditaţie ne duce într-o cultură duhovnicească diferită, ne provoacă cu o viziune total diferită asupra omului, asupra vieţii sale, asupra ţelurilor şi motivaţiilor sale. Ea reface în noi spaţiul spiritual fundamental în cadrul căruia pocăinţa devine din nou posibilă.
Pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune, desigur, cunoaşterea Sfintei Scripturi şi priceperea de a ne împărtăşi din meditaţiile asupra înţelesurilor Canonului pentru noi. Dacă astăzi atât de mulţi oameni îl consideră plicticos şi fără sens, aceasta e din cauza credinţei lor, care nu se mai hrăneşte din izvorul Sfintelor Scripturi care, pentru Părinţii Bisericii, era izvorul credinţei.
Călătoria Postului începe astfel cu o reîntoarcere la “punctul de plecare” – lumea Creaţiei, Căderii şi Răscumpărării, o lume în care toate lucrurile vorbesc de Dumnezeu şi reflectă slava Sa, în care toate întâmplările sunt îndreptate spre Dumnezeu, în care omul găseşte adevărata dimensiune a vieţii sale şi, având temelia în aceasta, face pocăinţă.
Fragmente din Pr. Alexander Schmemann – Postul cel Mare

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Vecernia iertării, uşa Postului Mare

2012-02-24T00:39:00.001+02:00

La intrarea în Postul Mare, Sfinţii Părinţi au aşezat Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, numită şi Duminica iertării. Numele acesta vine de la rânduiala specială de slujbă ce se săvârşeşte în seara acestei zile: Vecernia iertării. Este o slujbă cu totul deosebită, la sfârşitul căreia cei prezenţi îşi cer iertare unii de la alţii într-o rânduială emoţionantă.
Această Vecernie începe ca sâmbătă seara: preoţii slujesc cu veşminte luminoase şi fac ieşirea din altar cu cădelniţa, în biserică fiind toate luminile aprinse. După imnul Lumină lină urmează prochimenul, o cântare din psalmii lui David care anunţă sfârşitul zilei şi începutul celei noi. Acest moment marchează, deci, intrarea în Postul Mare. Acum preoţii schimbă veşmintele luminoase cu cele mai întunecate de post. Tot acum se sting luminile în biserică, rămânând aprinse doar câteva candele şi lumânări.
După rugăciunea Tatăl nostru, când se cântă troparele Postului Mare, se citeşte pentru prima dată rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, însoţită de metanii mari. La sfârşitul Vecerniei, preotul se închină spre credincioşi şi îşi cere iertare, iar cei prezenţi răspund: “Dumnezeu să te ierte, părinte sfinţite!”. Apoi credincioşii vin pe rând ca să sărute sfânta cruce din mâna preotului, cerând ajutor de la Dumnezeu şi binecuvântare pentru post. Cer şi ei, fiecare, iertare preotului, apoi fiecăruia din cei ce stau la rând. După primirea răspunsului: “Dumnezeu să te ierte!”, se urează “Post bun!” sau “Post cu folos!”, înţelegând prin acestea un post care să se sfârşească cu multe roade duhovniceşti.
Scopul Vecerniei iertării este acela de a ne învăţa să cerem iertare şi de a oferi iertarea celor ce ne-au greşit. Fără iertare, fără împăcarea cu semenii, nu putem intra în atmosfera de pocăinţă şi de har a postului. Postul nu este doar o faptă bună care aduce folos sufletului, ci e o jertfă, un dar personal pe care îl aduc lui Dumnezeu. De aceea, ca darul să fie primit, sunt dator să cer iertare celor pe care i-am rănit prin cuvânt sau faptă: “Dacă-ţi vei aduce darul la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, mergi mai întâi şi te împacă cu fratele tău şi numai după aceea întoarce-te şi adu-ţi darul” (Matei 5, 22-23).
Postim şi pentru că vrem să dobândim harul vindecător al iertării păcatelor. Or, ca să primesc iertarea de la Dumnezeu, sunt dator să o ofer celor ce mi-au greşit, după cum ne învaţă Domnul Hristos: “De nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru Cel ceresc nu vă va ierta greşelile voastre”.
Vecernia iertării este o slujbă unică prin frumuseţea şi atmosfera duhovnicească pe care o degajă. Fără acest „bagaj” al iertării nu putem pleca în călătoria Postului cu folos. Trăirea acestei slujbe ca un eveniment la nivel parohial ne permite să începem postul împăcaţi cu semenii, în relaţie de frăţietate, de solidaritate şi de unitate.
Ca un toiag duhovnicesc pentru toată perioada Postului, de mare folos este cartea Părintelui Alexander Schmemann „Postul cel Mare”, un ghid care ne ajută să înţelegem semnificaţia călătoriei: „Vom rătăci patruzeci de zile prin deşertul Postului, dar la capăt străluceşte deja lumina Paştelui, lumina Împărăţiei lui Dumnezeu”.
Să aveţi un post bun!
Pr. protopop Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Postul copiilor

2012-02-24T00:32:00.000+02:00

Părinţii care doresc să dea copilului o educaţie creştină uneori se pierd la luarea unei decizii în privinţa postului pentru copii. Deşi cunosc importanţa postului pentru adulţi, adesea ei nu pot recunoaşte nevoia lui pentru copii. Din această cauză, postirea pentru copii este amânată pentru atunci când copilul „va creşte" şi „va deveni mai puternic". Astfel, copilul este lipsit de un ajutor important în creşterea spirituală.

Pentru un adult postul trebuie să fie şi o realizare spirituală, căci atunci când de fapt se schimbă doar unele bucate cu altele, iar viaţa rămâne aceeaşi, acesta nu este un post adevărat. Dar copii nu au conceptul de luptă duhovnicească, de aceea postul începe pentru ei cu restricţiile exterioare, adaptate vârstei lor.

O întrebare frecventă este vârsta şi felul postirii la copiii mici. Trebuie să ţinem cont de faptul că încă de la o vârstă fragedă copiii sunt capabili să înţeleagă multe lucruri. Înainte de începutul postului, părinţii ar trebui să vorbească cu copiii despre ceea ce înseamnă un post - un lucru tainic şi minunat. "Gândeşte-te, draga mea (sau dragul meu) ce anume eşti dispus să sacrifici pentru Hristos. Gândeşte-te şi decide singur, lasă ca acesta să fie micul tău secret – ce vrei să-I aduci lui Hristos? Ce vrei să faci pentru El?”. Acesta este cel mai important lucru – copilul să fie adus la înţelegerea că postul este o mişcare, o îndreptare către Hristos. Dacă postul va fi trăit în acest fel, bucuria care se va deschide copilului de Paşti sau de Crăciun va întipări un sens important în sufletul său. Va fi experienţa sa personală de credinţă. Copilul are foarte puţine experienţe personale de credinţă, pentru că el practic îşi imită părinţii în ceea ce fac ei, dar astfel va fi posibil să obţină experienţa sa proprie de comuniune şi comunicare cu Hristos.
Postul copiilor nu poate fi unul separat, întotdeauna fiind unit de postul părinţilor. Atunci când familia a intrat în post, acest lucru trebuie să se simtă pentru toţi membrii ei. Şi aşa cum se simt aceste schimbări în biserică, luminile fiind mai slabe, cântările cu ton schimbat, şi alte elemente care schimbă starea omului pe perioada postului, tot aşa trebuie să existe şi unele schimbări în cadrul familiei. Spre exemplu citirea împreună cu copiii a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul îi va aduce pe copii să înţeleagă că acum este o perioadă aparte.

Dacă pe perioada postului familia a hotărât să se abţină de la privirea televizorului, atunci neapărat acest spaţiu şi timp trebuie să fie înlocuit cu ceva (timp petrecut împreună, discuţii, cărţi folositoare, filme duhovniceşti etc.); căci dacă doar îi vom priva şi nu le vom da nimic în schimb, este ca o pedeapsă. Şi atunci postul va fi perceput de copii doar ca un timp greu de suportat.

O altă lipsă de înţelegere a esenţei postului ortodox este impunerea lui fără discernământ. Este complet inadmisibil să forţăm copiii să postească, sau să îi înfometăm, sau să îi obligăm să citească rugăciuni lungi şi neclare pentru ei. Mesele de post pentru copii trebuie să fie bogate şi diverse şi tot ce facem să facem cu bucurie.

Valoarea postului trebuie transmisă copiilor în frumuseţea ei. Este foarte important ca cei mici să îndrăgească atmosfera de post din biserică, să simtă specificul şi harul deosebit al acestei perioade. Atunci copilul va trăi tot mai intens această perioadă, de la un an la altul, iar bucuria sărbătorii va fi tot mai bine înţeleasă şi trăită. Dar să nu uităm, ca părinţi, că nu îi putem învăţa pe copii ceea ce noi nu trăim.

Traducere şi adaptare după www.pravmir.ru

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Căsuţa copiilor: Ce facem în Post?

2012-02-24T00:29:00.000+02:00

Dragi copii, în luna februarie începe Postul Mare. După cum îi spune numele, e cel mai lung şi poate cel mai important dintre cele patru posturi ale anului pentru că ne pregăteşte de marea sărbătoare a Învierii Domnului. Haideţi să vedem ce înseamnă postul şi ce facem pentru a simţi bucuria din noaptea cea mare a Paştilor.
Trebuie să ştim că postul nu e un regim alimentar şi scopul postului nu e să flămânzim. E adevărat că în timpul postului renunţăm la carne, ouă, brânză – dar nu asta e cea mai importantă parte. Mulţi oameni uită adevăratul rost al postirii şi ţin doar o dietă; poate fi sănătos, dar nu îi apropie de Dumnezeu. Şi încă ceva: postul nu e un chin pe care ni l-a trimis Dumnezeu. El nu are nevoie de postul nostru, ci noi avem nevoie să postim pentru că postul e o călătorie spre Domnul, e o pregătire pentru întâlnirea cu El; nouă ne foloseşte să postim, nu Lui.

Înainte de întâlnire
Gândiţi-vă cum ne pregătim înainte de întâlnirea cu un prieten drag pe care nu l-am văzut de mult: facem curat în casă, ne luăm hainele cele mai bune, ne gândim ce îi vom spune, cu ce îl vom servi, aşteptăm cu emoţie, poate adormim cu gândul că în curând îl vom îmbrăţişa... Tot aşa, postul e o pregătire pentru o sărbătoare. Pentru a simţi bucuria, trebuie să o dorim, să mergem spre ea, să fim pregătiţi. Cum ar fi dacă în loc să ne aşteptăm prietenul pregătiţi, am pleca de acasă? E clar că am rata întâlnirea. Ar suna la uşă degeaba şi apoi ar pleca. Dar cum ar fi dacă ne-ar găsi cu casa deranjată sau adormiţi? Ne-am simţi ruşinaţi, iar el s-ar grăbi să plece.
Deci postul există pentru ca noi să ne amintim că trebuie să ne pregătim pentru întâlnirea cu Domnul. Trebuie să ne pregătim trupul, sufletul, gândurile.

Cum ne pregătim
În post, renunţăm la unele plăceri, cum ar fi mâncarea de dulce, sau încercăm să mâncăm mai puţin. Părinţii voştri şi duhovnicul vă pot sfătui cum e mai bine să mâncaţi în post. Ne putem gândi acum la cei care nu au ce să mănânce, la cei care suferă de foame, oferindu-le şi lor din mâncarea noastră. Pregătirea sufletească e poate cea mai importantă. Ea cuprinde în primul rând spovedania şi împărtăşania. Ele ne ajută să recunoaştem ce am greşit şi să ne îndreptăm, cu ajutorul Domnului, prin sfatul preotului. Apoi, e rugăciunea – adică dialogul nostru cu Dumnezeu. Nu putem avea o relaţie cu cineva dacă nu comunicăm. Cum să fii prieten cu cineva cu care nu ai vorbit niciodată, cu cineva pe care nu-l cunoşti? Oricât ne-ar iubi acel cineva, oricât ar fi de bun, dacă noi nu vrem să îl cunoaştem, nu ne putem bucura de el. În rugăciune, vorbim cu Domnul, îi spunem tot ce avem pe suflet. Rugăciunea e şi gândul către Dumnezeu când suntem la şcoală sau pe stradă şi vrem să îi cerem ajutorul sau vrem să îi mulţumim pentru ceva sau doar să fim cu El, să ne bucurăm cu El de un lucru mărunt din viaţa noastră.

Concluzii
Să recapitulăm: postul înseamnă mai puţină preocupare pentru mâncare, ca să nu uităm că mâncarea nu e cel mai important lucru în viaţă, că putem trăi şi cu mai puţin; apoi, postul înseamnă să ne gândim la cei de lângă noi, adică la toţi oamenii (şi subliniez: toţi, fără deosebire, căci toţi sunt copii ai Domnului şi fraţi ai noştri) – asta pentru că cea mai mare poruncă a Domnului e iubirea şi nu vom ajunge să îi iubim pe toţi decât dacă ne gândim la ei, dacă îi acceptăm cu toate greşelile lor, chiar şi atunci când ne enervează; celelalte aspecte foarte importante din post sunt spovedania, împărtăşania, participarea la slujbele Bisericii şi nu în ultimul rând rugăciunea.
Toate sunt importante. Nu e destul dacă ne spovedim, dar uităm de cei de lângă noi. Nu e suficient să mâncăm de post, dacă nu ne rugăm. Nici chiar rugăciunea singură fără strădania de a-i iubi pe cei din jurul nostru nu ne pregăteşte pentru întâlnirea cu Domnul.
Dacă nu ne pregătim, vom rata o întânire importantă, o mare bucurie.
Iar pregătirea nu e un chin, e o bucurie care ne ajută să primim o bucurie şi mai mare.

Activitate:
Până în 30 martie aşteptăm scrisori în care să ne povestiţi cum vă pregătiţi pentru Înviere, cum e postul vostru, care sunt bucuriile şi greutăţile postului. Cele mai frumoase scrisori vor fi publicate în numărul de Paşti.

Caietul cu versete:
Dedicaţi acestui post o pagină din caietul vostru cu versete. Lipiţi o iconiţă cu Domnul Hristos, Cel cu care ne pregătim să ne întâlnim. Căutaţi apoi în Biblie la Isaia, capitolul 58, versetele 6-7, care încep cu: „Nu ştiţi voi postul care Îmi place?...” Copiaţi cele două versete în caiet. Puteţi adăuga şi o rugăciune care vă ajută în pregătirea pentru Înviere, de exemplu rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Un exerciţiu bun ar fi să învăţaţi pe de rost în acest post această rugăciune.

Pagină realizată de Asociaţia Teofilia

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

„În lume e nevoie de dragoste neprefăcută”. Interviu cu Pr. protopop Marcel Dobrea

2012-02-23T00:24:00.000+02:00

Timpul prinde parcă viteze ameţitoare, asemenea unui bulgăre de zăpadă care a luat-o serios la vale. Ceasul nu mai e ceas, ziua nu mai e zi, anul trece pe negândite. Odată cu timpul trece însă şi viaţa aceasta, în care din păcate nu ştim să dăm prioritate lucrurilor cu adevărat importante, existenţiale. În această viteză e important să nu uităm să ne îmbogăţim cât mai mult. Nu, nu în averi pieritoare, ci în comori pe care nimeni nu le poate lua de la noi: în înţelepciune, în pricepere, în dragoste. Un mijloc foarte bun pentru o asemenea îmbogăţire rapidă este împărtăşirea din bogăţia altuia, pentru că darul primit de la Dumnezeu nu scade dacă dăruieşti din el, ba dimpotrivă: dăruind vei dobândi. De aceea ne-am gândit să apelăm pentru un asemenea exerciţiu de îmbogăţire reciprocă la Părintele protopop Marcel Dobrea. Profitând de un moment aniversar, l-am rugat să ne împărtăşească din experienţa dânsului de viaţă, de credinţă, de înaintare pe Cale.

Părinte protopop, aţi împlinit de curând o vârstă rotundă – o cifră-jalon care îndeamnă la reflecţii. Cum vă simţiţi în această etapă a vieţii, marcată în general de maturitate, de aşezare?
Fiecare vârstă are frumuseţile si neîmplinirile ei. Tinereţea este năvalnică, vârsta la care omul crede că tot ce doreşte este şi posibil. Mai târziu va afla că nu este chiar aşa. Vârsta la care mă aflu este una a lucrurilor clare. Acum omul are o perspectivă deschisă. Se află pe o culme, de pe care poate privi în urmă, poate judeca cu înţelepciune ce a trăit şi poate scruta cu înţelegere şi viitorul. Privind în urmă, va observa că putea să lucreze şi altfel, dar încă nu se află la momentul pe care îl evidenţiază Marin Preda : „nu este durere mai mare ca aceea în care privind omul de la sfârşitul vieţii, să vadă că nu a trăit cum trebuia şi nu mai are timp să trăiască altfel”. Oricum, perspectiva este limitată.

M-aţi impresionat întotdeauna prin entuziasmul tineresc cu care abordaţi noile provocări: aţi participat la cursuri de formare şi consiliere, folosiţi în mod curent internetul şi vă faceţi constant timp şi pentru lectură – în condiţiile în care rutina şi blazarea sunt ispite curente, mai ales după prima tinereţe. De unde aveţi acest entuziasm?
Mulţumesc pentru aceasta constatare, care mă flatează. Am avut dintotdeauna un ritm relativ bun al vieţii, m-a preocupat noul, am avut mereu dorinţa de a fi în pas cu el. Dar ceea ce îmi dă ghes spre lucru este calitatea de preot. Preotul trăieşte în lume şi nu poate rămâne înapoia ei. Trebuie să te menţii sus, în calitatea de intelectual. E trist să fii privit „cu înţelegere” pentru inadecvare. Îmi plac tinerii, simt o bucurie aparte în preajma lor şi caut, printre altele, să am şi preocupări tinereşti. Luând, evident, în calcul cugetarea Sfântului Ioan Gură de Aur: „De toate bucură-te, dar fugi de păcat”. Şi totuşi, sunt atâtea lucruri pe care regret că nu le-am făcut. Ceva ce-mi vine acum în minte este că n-am învăţat să cânt la un instrument. Şi nu mi-am făcut timp să călătoresc cât aş fi vrut. Călătoriile „îţi lustruiesc spiritul”, zicea cineva. Iar regretatul regizor Liviu Ciulei a spus odată: „Îmi place să călătoresc, din păcate de fiecare dată trebuie să mă iau cu mine.” Şi mai sunt şi altele nefăcute.

Acum aproape doi ani aţi avut un accident foarte grav. Ştiu că v-a făcut să conştientizaţi pe propria piele fragilitatea condiţiei umane, dar şi nemăsurata purtare de grijă a lui Dumnezeu. Puteţi să ne spuneţi ce s-a schimbat din acel moment în percepţia dumneavoastră despre valoarea vieţii şi modul în care ar trebui să o trăim?
Cuviosul Ioan de la Valaam spunea undeva: „Noi nu ştim unde şi când ne va da Dumnezeu crucea”. Am avut într-adevăr o mare cumpănă cu acel accident, care mi-a schimbat mult viaţa. În sensul că am început să percep fiecare moment (sau zi, sau an), ca dar al lui Dumnezeu (Doamne, cât de târziu!). Curios lucru că n-am avut niciun regret pentru ce mi s-a întâmplat. Am avut atâta putere şi atâta optimism în acel timp – cu intervenţii chirurgicale, cu reînvăţarea mersului biped etc. – încât n-am avut decât să constat că harul lui Dumnezeu a făcut totul. Am citit în această perioadă scrieri sfinte, care m-au mângâiat şi m-au ajutat. „Dumnezeu se îngrijeşte de păsări, oare va uita de tine, care eşti chipul Său? Citeşte din Evanghelie, roagă-te cât mai mult, căci Dumnezeu şi Maica Domnului te vor ajuta. Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit şi noi întru Tine (Ps 32,21).” (Părintele Al. Schmemann). „În necazuri şi boli există o singură soluţie: rugăciunea şi răbdarea” (Cuviosul Siluan Athonitul). Am reflectat de atunci mai mult la cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nu cred că sunt mulţi preoţi care se mântuiesc, ci mai mulţi care pier; pentru că lucrul preoţiei cere un lucru cu totul măreţ”. Iar Teognost spune „Preoţii nevrednici ar trebui caterisiţi, dar ierarhii nu o fac. Aceştia liturghisind pot sfinţi, dar ei înşişi nu pot fi sfinţiţi de ele”. Lucruri înfricoşătoare pentru toţi slujitorii lui Dumnezeu, dar mai ales pentru cineva care evoluează pe pagina a treia a vieţii.

Trecerea anilor e în general regretată, dar ea aduce cu sine o mare bogăţie pentru cel care vrea să înveţe: experienţa şi înţelepciunea. Ca un rezumat al acestei experienţe de viaţă, spuneţi-ne trei principii pe care omul ar trebui să le aibă în vedere în viaţa sa cotidiană.
- Să se străduiască să-L cunoască pe Dumnezeu. Credinţa noastră ortodoxă oferă suficiente mijloace de cunoaştere a Preasfintei Treimi, izvorul vieţii şi nemuririi omului. Dacă-L cunoşti pe Dumnezeu vei ajunge să-L şi iubeşti, iar atunci altfel vei înfrunta necazurile şi bolile şi altfel vei aştepta căderea cortinei…
- Să înveţe să se roage. Rugăciunea aduce omului harul lui Dumnezeu, îi dăruieşte linişte şi bucurie sufletească.
- Să dorească şi să se străduiască a dobândi pacea lăuntrică. După spusele Părinţilor, aceasta se dobândeşte aşa: „să nu te amesteci în treburile altora; să nu remarci greşelile semenului; să ştii doar cine eşti şi asta este de ajuns” (Sf. Macarie cel Mare). Atunci când eşti tulburat, să te fereşti să încerci a rezolva vreo problemă.

Şi trei principii din experienţa de slujitor al lui Dumnezeu în preoţie, pentru cei care se află acum mai la începutul acestei slujiri?
- să slujească cu evlavie, fără grabă; să predice pregătindu-se cu timp, să nu abuzeze de răbdarea ascultătorilor, străduindu-se să spună totul într-o cuvântare; predica să pornească dinspre credincioşi înspre predicator.
- activitatea administrativ-contabilă să fie făcută cu totul la vedere, cu sinceritate şi din inimă, respectându-se pe sine, ca slujitor al altarului.
- să demareze devreme acţiuni gospodăreşti pentru biserică, pentru casa parohială, pentru cimitir. Credincioşii îl iubesc pe preotul tânăr, ascultă de el şi îl urmează mai uşor la începuturi, desigur dacă simt în el sinceritate, credinţă, lipsă de comoditate.

Anul trecut v-a adus şi numirea în funcţia de protopop. Cum aţi primit-o şi ce a însemnat această numire?
Nu mi-am dorit această funcţie, mai ales că a venit destul de târziu, dar dacă mi s-a oferit, am primit-o. Desigur, e vorba de o nouă provocare şi, la vârsta mea, se tratează cu cea mai deplină responsabilitate. Sunt multe probleme de rezolvat, începând cu clădirea sediului Protopopiatului, care necesită investiţii serioase, spre a ajunge la o funcţionalitate optimă. Protopopul trebuie apoi să inspecteze parohiile din subordine, să participe la diverse slujbe în bisericile împreună-slujitorilor, să-l primească pe ierarh ori de câte ori acesta vine în zonă, pentru slujire sau cu alt scop, să rezolve eventuale probleme de natură disciplinară ce se pot ivi şi care se pot rezolva la acest nivel. În acelaşi timp, el nu trebuie să uite că rămâne preotul paroh al unei parohii, pe care nu trebuie să o neglijeze.

Da, responsabilităţile unui protopop sunt multiple, iar vremurile în care trăim ne aruncă tot mai multe provocări. Pe ce anume simţiţi că ar trebui pus mai mult accentul?
Pe creşterea rolului Bisericii în societatea contemporană. Părintele Teofil, de vrednică pomenire, spunea: „Noi trăim social în religie în loc să trăim religios în societate”. Biserica trebuie să fie mai activă în viaţa omului actual, prezentând „oferta” de viaţă creştină în mod cât mai autentic. Nu ajunge ca preotul să spună credincioşilor: „Postiţi, rugaţi-vă, mergeţi la biserică!”. El trebuie să-l convingă pe om de absoluta necesitate a simţirii prezenţei lui Dumnezeu în această lume bulversată, pentru că bucuria acestei prezenţe nu se poate compara cu nici o bucurie a acestei lumi. Să încerce să iasă de sub robia zeului modern, banul, pentru ca să poată trăi pur şi simplu, adică să simtă, să preţuiască, să trăiască viaţa, ca dar veşnic. Dumnezeu înseamnă întâi de toate dragoste. „Omenirea a inventat amabilitatea în locul dragostei, zice acelaşi cuvios Ioan de la Valaam, iar sub masca ei se ascund slava deşartă, prefăcătoria, minciuna, furia şi alte patimi”. În lume e nevoie de dragoste neprefăcută. Suntem prea dezbinaţi noi, românii, şi aici, şi peste graniţe. Altarul trebuie să fie factor de unitate, de comuniune între oameni.
În acelaşi timp, Biserica trebuie să lucreze mai mult în plan social. Ca ortodocşi, nu avem o experienţă prea bogată în acest domeniu, dar trebuie să învăţăm lucrurile din mers. Orice suferind, orice sărac, orice nefericit este un căzut între tâlhari, care aşteaptă gestul samarineanului milostiv.

Vă mulţumesc mult pentru toate aceste împărtăşiri, cu rugăciunea ca Sfânta Treime să vă călăuzească în continuare, spre o împlinire continuă a slujirii, spre slava lui Dumnezeu şi folosul oamenilor. V-aş ruga să încheiem dialogul nostru cu un mesaj pentru cititorii noştri, preoţi şi credincioşi.
Se apropie Postul Mare şi aceasta îmi oferă prilejul să doresc tuturor un post binecuvântat. Preoţii să înmulţească şi să diversifice sfintele slujbe (cultul ortodox este atât de bogat!), iar credincioşilor le doresc să fie mai sârguincioşi în a primi harul lui Dumnezeu. Eforturile omului fără harul lui Dumnezeu nu sunt suficiente pentru ca omul să fie statornic în faptele bune. În rest, să încercăm „să înmulţim binele şi bucuria”, cum spunea Părintele Teofil , până când Dumnezeu ne va chema din această lume trecătoare, spre a ne împărtăşi de viaţa veşnică.

Amin.
Interviu realizat de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Copii sub 4 ani. Cum să-ţi ţii ocupat copilul fără să dai drumul la televizor

2012-02-22T00:21:00.000+02:00

După ce a învăţat să meargă, copilul devine o mică bombă de energie. Alergi după el toată ziua, abia găseşti un moment să dai un telefon sau să intri la baie, iar gătitul rămâne în mod sigur o activitate de superwoman. Când a adormit, răsufli uşurată: e cea mai frumoasă parte a zilei.
Există însă o mulţime de activităţi pe care i le poţi propune şi care îl pot ţine ocupat un timp suficient de lung pentru a-ţi face treburile. Sunt activităţi pe care le poate face singur, dar în preajma ta. Noi îţi dăm câteva idei, iar tu poţi găsi altele.
1. Ia câteva pungi de paste de forme diferite: melcişori, penne, spirale etc. Dă-i copilului vase goale şi arată-i cum să sorteze pastele în funcţie de formă. Pe urmă lasă-l singur – va fi absorbit de aranjatul lor! Chiar dacă la sfârşit va fi un pic de mizerie, te poţi folosi de prilej pentru a-l învăţa să ia mătura şi să te ajute să aduni pe făraş pastele căzute.
2. Copiilor mici le place să mute obiecte dintr-un loc în altul. Dă-i legume sau fructe pe care să le mute dintr-un vas în altul. Poţi profita de prilej pentru a rosti numele fiecărei legume/fructe şi chiar culoarea ei. În loc de fructe poţi folosi orice altceva: jucării, haine, creioane, mingi etc. Poţi recurge chiar la orez sau fasole – în acest caz e bine să îi dai o cănuţă care să-l ajute la transferat.
3. Lasă-l să se joace cu cratiţele tale din dulap. Le poate pune şi scoate capacele, poate învăţa să ghicească capacul corect pentru fiecare cratiţă sau poate să încerce să introducă vasele unele în altele (prin încercare şi eroare, desigur, dar în felul acesta învăţa primele noţiuni despre dimensiunea obiectelor).
4. Aruncă un cearceaf peste două scaune şi dă-i o lanternă. „Cortul” astfel improvizat va fi o distracţie nebună. S-ar putea să nu te abţii şi să intri şi tu cu el acolo!
5. Ia un pumn de făină, adaugă puţină apa şi ulei şi modelează rapid puţină coca. Dă-i câteva forme de biscuiţi şi poţi să-ţi vezi liniştită de treaba ta. Cu greu o să-i iei coca din mână la sfârşit!
6. Dă-i o ceapă şi arată-i cum să cureţe foiţele. Nu se va lăsa până nu o va curăţa pe toată. Ba va fi chiar mândru să ducă foiţele la gunoi şi să audă de la tine: „Mulţumesc, dragule, că mă ajuţi!”
Ileana Achim
Itsybitsy.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Unde este Dumnezeu, mamă? Unde este Dumnezeu, tată? Nu vedeţi că înnebunim fără El? (scrisoare de adio)

2012-02-21T10:00:00.000+02:00

„Salvaţi sufletele noastre” , S.O.S…., aşa a îndrăznit să scrie cineva pe peretele closetului de la liceu (printre toate celelalte porcării sexuale), da, acesta e strigătul meu nerostit, poate strigătul generaţiei mele, înăbuşit în inimile noastre, sub mormanele de gunoi ale vieţii de zi cu zi, de chiştoace şi sticle goale, de prezervative şi seringi; de decibelii muzicii date la maxim, de buzele şi corpul celui îmbrăţişat nu din dragoste (ce e aia cred că nu ştiţi nici voi!), ci din disperarea aceea scârboasă a bătrânilor neputincioşi, de a nu fi singuri! Da, acesta e adevărul nostru, partea cea nobilă şi frumoasă din noi, şi nu putem să-l scriem decât pe pereţii veceului!
De câte ori deschidem gura sau întindem mâna către voi ne trataţi ca pe nişte cerşetori: ne daţi repede bani sau dulciuri sau ţoale ca nu cumva să nu ne iasă de pe buze strigătul acesta periculos care v-ar pune în cea mai jenantă postură din viaţa voastră, aceea de a nu şti pentru ce trăiţi sau care e sensul vieţii la care ne-aţi chemat, născându-ne, ori ca nu cumva mâna întinsă să cerşească Adevărul pe care nu-l cunoaşteţi, asta fiind maximum de onestitate de care sunteţi în stare pentru că în rest ne minţiţi fără probleme… De fapt, ne umpleţi şi nouă farfuriile cu ceea ce curge, ieftin, din televizoare…
Ne daţi bani şi o rupeţi la fugă să faceţi alţii, lăsându-ne singuri cu cel mai viclean dintre monştrii acestei lumi: Banul. Parcă el ar fi nu numai stăpânul vostru ci şi copilul vostru: de multe ori mă întreb dacă voi faceţi bani pentru mine sau eu m-am născut ca să daţi un sens nobil sclaviei voastre… Deşi nu suntem bogaţi, nici bancheri, nici afacerişti, în casa noastră se vorbeşte mereu numai despre bani… Şi când mi-i daţi o faceţi cu satisfacţia celui care şi-a împlinit deplin datoria sa, sfântă, de părinte…
Poate că deja nu mai ştiţi să faceţi altceva. Când eraţi tineri v-aţi vândut sufletele Banului, aţi acceptat viaţa pe care o dă Banul, în locul celei pe care o dă Dumnezeu; şi viaţa pe care o dă Banul e o moarte travestită, aşa cum iubirea pe care o dă banul e prostituţie…
Când voi v-aţi vândut sufletele ne-aţi vândut şi pe noi, chiar dacă nu eram născuţi. Căci vânzându-vă aţi făcut din lume o piaţă de suflete…
Ştiu, după ce veţi citi aceste rânduri vă va părea rău că nu m-aţi avortat…
…deşi majoritatea timpului mi-l petrec, ca un avorton, pe net, căutând acolo ceea ce nu mai găsesc în lumea voastră: o bucăţică de viaţă proaspătă, cinstită, care să poată fi trăită ca un om nu ca o maşină. Dar şi acolo nu-s decât alţi disperaţi ca mine, care ajungem să muşcăm unii din alţii, pentru că şi net-ul e pustiu ca şi vieţile voastre, dar cel puţin nu doare ca minciuna care vine de pe buzele părinţilor tăi… Deseori stau minute în şir privind lumina monitorului, simţind radiaţiile ecranului ca o mângâiere rea, otrăvitoare… dar vădit rea şi otrăvitoare, nu ca mângâierea involuntară pe care mi-o daţi punându-mi bancnotele în palmă….
Oare de ce am ajuns noi, adolescenţii de azi, să spunem ceea ce simţim şi gândim doar în scrisorile de rămas bun ale sinucigaşilor? Nu mai e loc pentru Adevăr în această lume? Adevărul nu e bun decât pentru a muri?...

Mă doare până la os tot ceea ce vă scriu, fiecare cuvânt şi fiecare virgulă… Pentru că şi aceasta e o scrisoare de rămas bun…

Am ajuns nişte prefăcuţi care abia aşteaptă pauzele ca s-o zbughească printre blocurile din jurul liceului, acolo unde am ascuns o sticlă de băutură şi un pachet de ţigări, unde dansăm şi râdem şi ne sărutăm cu patima unui protest, scandalizându-i pe locatari… Şi ei, săracii, se tem de noi, nu ne spun nimic, le e teamă că o să-i caftim când vor ieşi să ducă gunoiul…. Le e frică de pumnii noştri, pentru că nu ne-au luat niciodată povara neagră din suflete… De fapt, sunt şi unii care ne înjură şi ne alungă, cu acordul tacit al bătrâneilor fricoşi de la ferestre, care parcă toată viaţa n-au învăţat nimic altceva decât să-i alunge pe alţii din sufletul lor…ca să nu pună în pericol amărâta şi igrasiata lor viaţă… pe care n-aş primi-o nici de pomană!
Voi ne daţi bani ştiind că noi îi cheltuim pe băutură, droguri şi sex protejat (care vă protejează de fapt pe voi de „complicaţii”, de efectele nedorite ale vieţii moderne, civilizate!). Parcă aţi investi într-un serviciu de deratizare care vă scuteşte de noi şi de problemele noastre sufleteşti ca de şobolani şi gândaci de bucătărie… Îmi dau tot mai mult seama că voi aveţi nevoie de industriile divertismentului mai mult decât noi: căci ce v-aţi face voi, părinţii, dacă într-o zi când s-ar lua curentul, ar trebui să ţineţi loc de calculator, televizor, bar şi prieten la un loc? N-aţi fi cu totul depăşiţi? Aţi mai zâmbi aşa frumos, relaxaţi, ca atunci când ne daţi bani ca să ieşim în oraş?...
Iată! Nici măcar nu îndrăznim să îndreptăm către părinţii noştri strigătul nostru de ajutor… Iată, că nu credem în voi… Unde e dragostea care ne-ar fi dat această credinţă ? Aţi vândut-o demult pe confort, pe gresia şi faianţa din baie, pe maşina nouă din garaj şi pe toate celelalte fleacuri pe care mi le băgaţi în ochi ori de câte ori simţiţi în mine revolta… Şi ce mă doare cel mai tare: nu vreţi de la mine decât un singur lucru: să ajung la fel ca voi! Pentru asta mă plătiţi şi-mi îngăduiţi toate!
Voi nu vă puteţi salva nici pe voi înşivă… Nici societatea, nici şcoala, forme de senilitate consfinţite prin vot o dată la 4 ani…
Numai Dumnezeu ne-ar putea scoate din toată farsa asta tembelă şi murdară… Dar El…unde este?
Unde este Dumnezeu, mamă?
Unde este Dumnezeu, tată?
Nu vedeţi că înnebunim fără El?
Nu vedeţi că banii pe care ni-i daţi sunt bani de înmormântare a sufletelor noastre?
Nici profa de religie nu-L cunoaşte pe Dumnezeu… Ştie doar să mute piesele unui muzeu religios din magazie în sufletele noastre… Ne mai atârnă, în „colierul” disperării noastre, un bolovan pe care scrie religie…
O colegă satanistă m-a invitat să mă alătur grupului lor… Am refuzat-o…. Oricum viaţa noastră obişnuită semănă cumplit de mult cu ritualul şi cultul lor: presupune respingerea, hulirea, batjocorirea şi uciderea a tot ce este curat şi nobil în noi ca să ne accepte… Cine?!
De aceea şi ea şi „tovarăşii” ei se simt în această lume ca peştele în apă şi ceea ce pentru mine este dureros, pentru ea este plăcut… Practic ea îmi cere să mă bucur de rău, de absurdul în care ne cufundăm tot mai mult… de anormalitatea relaţiei noastre…
Dar prefer să mor decât să accept asta…
………………………………………………………………………………………………

Dragii mei, scumpii mei părinţi!
Acestea ar fi trebuit să fie ultimele mele cuvinte…
Pregătisem totul, în detaliu… Când a sunat Ana şi mi-a zis să mergem la mănăstire… Am refuzat şi m-am dus să mă culc; dar stând în pat m-am gândit că dacă tot m-am hotărât să mor, ce mai contează? Dacă cineva m-ar face să mă răzgândesc, înseamnă că hotărârea mea e o iluzie, înseamnă că mi-e frică, înseamnă că nu fac decât să spun cuvinte goale, să-i mint pe toţi ca să mă dau în spectacol, şi în cel mai scârbos fel, acela de a cerşi atenţie cu moartea ta…
Când orice ai face şi tot nu eşti băgat cu adevărat în seamă, nu-ţi mai rămâne decât moartea: ştii că la înmormântare vor fi sentimente adevărate, că vei fi plâns şi regretat aşa cum nu ai fost niciodată, ŞTII CĂ ATUNCI VEI AVEA VALOAREA PE CARE O MERITĂ ORICE OM DE PE PLANETA ASTA CÂND ESTE ÎN VIAŢĂ, mila aceea esenţială care, oricât de căzut ai fi, te împinge să te agăţi de viaţă… Ştii că oamenii de lângă sicriul tău se vor fi trezit cu adevărat, că te vor privi şi-ţi vor vorbi din inimă… DIN INIMĂ…DIN INIMĂĂĂĂ!!!!!!!!.....
Asta am găsit la mănăstire, mamă şi tată: propria INIMĂ!
Mă dusesem să dărâm ultima redută a vieţii, mă dusesem să înfrunt şi ultimele argumente ale sufletului, cele religioase… M-am dus cu o hotărâre furioasă…
Am intrat în chilia unui călugăr subţire şi palid, care privea în podea ca şi cum ar fi urmărit o furnică prin microscop… Mi-a făcut semn cu mâna să mă aşez pe un scaun, apoi s-a aşezat şi dânsul…
Au trecut câteva minute până când să-mi dau seama că tăcerea lui e mai puternică decât furia mea, şi viaţa din trupul acela numai piele şi os, înmiit mai tare decât toată lumea aceea plină de disperare şi ipocrizie din care veneam… Încet-încet, fără un sunet, inima mi se dezgheţa: frigul din ea se evapora ca şi cum suflarea caldă a cuiva ar fi cuprins-o, ca şi cum un suflet ar fi intrat în mine şi mi-ar fi îmbrăţişat sufletul ca să-l încălzească…
N-am crezut că există aşa ceva, o astfel de dragoste…. Am văzut mereu numai atingerea trupurilor, îmbrăţişarea lor disperată, care nu atinge sufletul, care lasă sufletele şi mai singure şi mai pustii… şi mai reci…
EXISTĂ DRAGOSTE, MAMĂ!!!
EXISTĂ DRAGOSTE, TATĂ!!!
Suntem în noiembrie şi-n mine e primăvară! Înţelegeţi?
Sunt plină de izvoare care curg prin noroiul pe care l-au lăsat toate iernile vieţii mele în urmă… care acum nu mai e ascuns sub falsul alb al zăpezii… Văd în mine toată murdăria lumii şi am mai multă poftă de viaţă ca oricând! Dar e Soare pe cerul sufletului meu, Lumină şi căldură, şi ştiu că El are puterea de a usca totul şi de a face să crească iarba; şi că vor ieşi flori…
Stăteam în chilia aceea, într-o tăcere tot mai caldă şi mai duioasă… Mă aşteptasem să fiu întâmpinată cu reţinere, să fiu judecată şi combătută, mustrată, luată la rost, să mi se ţină predici… Şi nimic din toate acestea… Doar un preot călugăr care tăcea… Doar metaniile din mâna lui se mişcau încet ca un ceas care măsura, nu timpul, ci mila… De la o boabă la alta, mila aceea plină de înţelegere, tot creştea… până mulţimea ei mi-a apăsat inima atât de tare încât am izbucnit în plâns… M-am aruncat la picioarele lui şi am început, plângând în hohote, să spun totul, TOTUL, TOOOOTTTUULLL…
Nu mai ştiam cine şi unde sunt, nu mai simţeam spaţiul şi timpul…. Doream cu disperare doar ca bunătatea aceea ce mi se descoperise să rămână cu mine: să stau în casa ei şi să mănânc la masa ei şi să privesc prin fereastra ei, să fiu copilul ei, care se joacă în curtea ei, care se bucură de laudele ei… Şi pentru asta trebuia să spun totul, să dau totul afară din mine, să mă eliberez de tot ce fusesem până atunci… Să dau afară tot ce era de afară, tot întunericul şi scâşnetul dinţilor sufletului meu… Aici în dragostea aceasta ar fi trebuit să mă nasc şi să locuiesc şi să cresc… Aici ar fi trebuit să fiu dintotdeauna şi să nu cunosc altceva… Dar eu m-am născut afară, din oameni izgoniţi din Rai, care s-au învăţat să trăiască afară, în întuneric şi-n mijlocul disperării… Oameni care au colonizat ura şi durerea continuă… Oameni care locuiesc în mlaştină şi s-au învăţat cu căldura ei fetidă… Au uitat mireasma bunătăţii şi dragostei lui Dumnezeu…
M-AM ÎNDRĂGOSTIT, MAMĂ!
Iubesc, tată!
Nu un băiat, nu o haină, nu o muzică, nu un liceu, nu o carieră!
M-am îndrăgostit de Viaţă, de Dumnezeu şi de Om! Toate acestea m-au strâns într-o singură îmbrăţişare de nesfârşită dragoste şi duioşie când m-au cuprins de umeri şi m-au ridicat, nu de pe podeaua de lut a unei chilii, ci din adâncul mormântului în care locuia sufletul meu…
Acum, chiar dacă lumea întreagă ar pieri, cu toate lucrurile şi modele ei, FERICIREA MEA AR RĂMÂNE NEŞTIRBITĂ! Pentru că acum ea nu mai vine din afara mea spre înlăuntrul meu, ca să depindă de capriciile lumii: ci vine din lăuntrul meu şi creşte până se revarsă în jurul meu: şi nu trebuie decât un singur lucru: să rămâi credincioasă Izvorului ei, Iisus Hristos Cel Răstignit. Din El curge, nespus de bogată, această iubire duioasă, mângâietoare care înţelege şi iartă şi îndreaptă, cu nespusă blândeţe, toate rătăcirile sufletului….
Atât mi-a spus călugărul acela la sfârşitul spovedaniei mele: Acesta Care a luat asupra Sa păcatele tale şi ţi-a dat iertarea, Acesta Care ţi-a luat sufletul în braţe ca pe un prunc şi ţi l-a încălzit cu Suflarea Lui dătătoare de viaţă, este IISUS HRISTOS, Dumnezeu Care S-a făcut Om, răstignit pentru vina ta şi înviat pentru viaţa ta…
Ştiu că nu veţi înţelege… Oare poate cineva, fără să fi cunoscut el însuşi, din experienţă personală, cele scrise de mine?
Dar totuşi am îndrăznit să vă povestesc… totuşi, îndrăznesc să nădăjduiesc că, într-o zi, veţi înţelege…
În zori, după priveghere, la sfârşitul Liturghiei, părintele mi-a făcut semn să mă apropii şi să mă împărtăşesc… Nu vă pot spune ce s-a întâmplat atunci… Doar că ceea ce am cunoscut în Sfânta Spovedanie a fost doar un mic prolog…
Ştiu că nu puteţi înţelege… Dar vă rog, vă rog din toată inima să mă credeţi: NICIODATĂ NU MI-A FOST MAI DOR DE VOI! NICIODATĂ NU V-AM IUBIT MAI CURAT ŞI MAI MULT!...
Aseară, când v-am cerut bani pentru imaginara aniversare la care trebuia să merg nu ştiam că am spus ultima minciună… Ştiam că mă duc să distrug şi ultimul argument al vieţii… Şi, iată-mă, ca o întoarsă din morţi, ca o ieşită din iad! Ca o învinsă de Viaţă! Doar pentru că Cineva a readus Dragostea pe pământ, deschizându-şi braţele înaintea noastră şi îmbrăţişându-ne aşa cum suntem, cu preţul celor mai cumplite răni…
Acum, dragii mei, am pentru ce să trăiesc… Am ce să dau… Acum nu mă mai sperie nici o durere… căci Hristos le-a transformat pe toate în dureri de naştere ale Iubirii…
Aceasta trebuia să fie o scrisoare de adio… Şi este! Spun ADIO întunericului, fricii şi morţii, deznădejdii şi singurătăţii… Adio! În Numele Lui…
( după o întâmplare reală)
Marius Iordăchioaia

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Editorial: Spre bucuria Postului Mare…

2012-02-20T00:36:00.001+02:00

Scriind aceste rânduri, gândurile mele se îndreaptă spre cei care doresc şi caută o altă bucurie decât simplele satisfacţii trecătoare izvorâte din „micile plăceri ale vieţii”, după cum spune o vorbă ieftină din popor. Este acea bucurie care au avut-o şi o au toţi cei care îşi trăiesc viaţa în Domnul… Este acea bucurie care a dat putere în timp tuturor celor care, deşi în umilinţă şi suferinţă fiind, au reuşit să ierte, au reuşit să nu-i urască pe cei care i-au prigonit, au reuşit chiar să-i iubească… Duhul lumii acesteia însă nu vrea să ne dea astfel de modele; nu ne mai interesează, de exemplu, cum se face că oameni care au suferit abisuri de suferinţă în temniţele comuniste au reuşit, în Dumnezeu, să nu fie răzbunători, cruzi sau spectaculoşi…
De aceea vreau să vă pun înainte acea bucurie tainică a credinţei care ni se revelează în cămara inimii în cea mai deplină discreţie, din deplina iubire a lui Dumnezeu. Pentru că în această perioadă care va urma – când bisericile îmbracă hainele cernite ale întristării pocăinţei, când hrana devine sărăcăcioasă şi aspră, când slujbele bisericii devin adâncuri de coborâre a noastră în infinitul sufletului nostru mâzgălit de patimi şi puţind de putregaiul păcatelor – în această perioadă va răzbate mai intens bucuria dulce a prezenţei Domnului în sufletele noastre. Acum, în Postul cel Mare, avem ocazia de a ”muri” duhului acestei lumi… Dacă vom întoarce ochii minţii noastre de la spoiala reclamelor, a filmelor, a jocurilor pe calculator, a ştirilor şi dezbaterilor agresive şi murdare, pentru a ne reda celor cu adevărat importante ale vieţii, vom simţi gustul dumnezeiesc al liniştii şi bucuriei pe care numai Domnul, când ne vom smeri deplin inima, ne-o poate da…
Ştiu că unii vor înţelege, iar alţii vor zice că sunt subiectiv şi patetic. Celor care înţeleg le doresc să ne întâlnim în duhul rugăciunii şi al smereniei spre a ne pregăti de Bucuria Învierii… Celor care nu înţeleg, îi îndemn să caute mai curat. Să încerce să se rupă de iureşul agresiv al vieţii, să privească mai atent dacă se simt cu adevărat împliniţi şi dacă au bucurie – iar nu plăcere – din cele pe care le trăiesc… Iar dacă în sinceritatea lor vor descoperi că de fapt există un gol, o nemulţumire care parcă roade neîncetat inima, să înţeleagă că acolo trebuie să vină Domnul, ca să plinească toată viaţa noastră întunecată… Dacă cineva caută sincer este imposibil să nu găsească răspunsuri. Perioada Postului Mare ne oferă prilej de a ne întoarce Acasă, precum fiul risipitor… Iar acolo ne va aştepta, iubitor cu adevărat – şi de fapt singurul care ne iubeşte deplin –, Tatăl. Post cu folos şi cu bucurie tuturor.
Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Ioan Ianolide, un om trecut prin chinurile iadului (1919-1986)

2012-02-19T23:59:00.003+02:00

De-a lungul timpului am încercat să aducem în faţa dumneavoastră, în cadrul rubricii „Martiri şi mărturisitori în închisorile comuniste”, pagini dintr-o istorie mai puţin cunoscută, deşi ne-a fost contemporană. Chipuri de oameni verticali, orientaţi spre Cer, pe care regimul comunist s-a străduit din toate puterile să îi anihileze. Ei au plecat la Domnul, dar au lăsat în urmă modele vii de atitudine creştină, care ne pot ajuta şi pe noi, cei de azi. Chipuri pe care suntem datori să le ştergem de praf şi să aprindem candela în faţa lor, să îi vedem mai bine. În acest număr – Ioan Ianolide, prietenul apropiat şi biograful lui Valeriu Gafencu, cel numit „sfântul închisorilor”, despre care aţi mai putut citi în publicaţia noastră

Temniţa transformată în Biserică.

Fiul lui Nicolae (Niculache) Ianolide (zis Grecu) – probabil macedonean – şi al Ispasiei, originară din Tecuci, Ioan Ianolide s-a născut la Dobroteşti, judeţul Teleorman, în 1919. După studiile elementare, se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, pe care nu o termină, căci din 1941, ca membru al Frăţiilor de Cruce, odată cu aşa-numitul grup Gafencu, este întemniţat şi timp de 23 de ani peregrinează prin diferite locuri de detenţie: Aiud, Gherla, Piteşti, Tîrgu Ocna etc. De Valeriu Gafencu îl leagă o prietenie exemplară. Împreună cu Virgil Maxim şi Marin Naidim, încearcă să facă din spaţiul carceral o Biserică a lui Hristos.

„Dacă aş fi lepădat crezul meu n-aş mai fi fost creştin”. Eliberat în 1964, odată cu amnistia generală pentru deţinuţii politic, produsă la presiunile occidentale, revine în satul natal. Iată mărturia uneia dintre localnice, Maica Lixandra: Mamă, îl văd ca ieri! A venit acasă după 23 de ani; şi ne-am pus pe-un plîns, cu coana Ispasia, mama lui Ionel, nevasta lui Niculache, şi cu toţi vecinii. Avea hainele petic lîngă petic şi era slab… slab!… Da’ parcă domnu’ Ionel, aşa cum era, strălucea… Coana Ispasia mi-a dat hainele lui. „Du-te Lixandro şi arde hainele băiatului, ca să nu le mai văd, că nu mai pot!…“. Am pus gaz peste ele şi le-am dat foc aici, în bătătură. Parcă văz şi acum cum ardeau hainele domnului Ionel…[…] „De ce domnu’ Ionel, de ce domnu’ Ionel, n-aţi semnat, ca să veniţi mai repede acasă, cum au mai făcut şi alţii?” – l-am întrebat. „Am avut un crez, Lixandră. Dacă aş fi lepădat crezul meu în Dumnezeu, n-aş mai fi fost creştin, n-aş mai fi fost român… Aş fi fost doar o umbră pe faţa pământului. O umbră! N-aş mai fi fost Ioan pe care îl vezi acum înaintea ta“. Aşa mi-a spus. La Gherlă, erau gratii peste apă cu şerpi pe dedesubt…

„Bucuria mea e deplină: Hristos”
Redăm fragmentar din Mărturisirea autobiografică, inclusă în volumul „Întoarcerea la Hristos”:
„Am împlinit 64 de ani. Din 1919 pînă în 1941 am fost în conflict cu lumea burgheză, care a degradat ruşinos viaţa creştină. Din 1941 pînă în 1964 am fost întemniţat, chinuit şi batjocorit, la început de dictatura antonesciană, apoi de cea comunistă. Din 1964 pînă astăzi sînt încarcerat în mine însumi, deoarece lumea mă ostracizează, mă umileşte şi mă desconsideră. Nu eu, ci Hristos este urît şi prigonit în mine.
Am stat aproximativ cinci ani în totală izolare, de unul singur în celulă, flămînd şi gol. Am stat peste cincisprezece ani în camere comune, unele mai mici, altele mai mari, în care locuiam zi şi noapte, obligaţi să facem toate necesităţile în interiorul camerei.
Uneori eram înghesuiţi pînă la opt inşi într-o celulă de doi metri pătraţi, încît dormeam cîte doi, trei sau patru pe un pat şi ne frecam sufletele şi trupurile, clipă de clipă, unii de alţii. Mizeria, teroarea gardienilor, foamea, frigul şi boala ni se păreau uşoare pe lîngă teroarea reciprocă ce se crea între oameni diferiţi, deznădăjduiţi şi adesea decăzuţi. […]
Timp de ani de zile am fost ameninţat cu moartea. Necontenit mi s-a cerut sufletul. Ani mulţi, vreo cincisprezece la număr, am fost terorizat să mă „reeduc“. Am refuzat, temîndu-mă nu de moarte, ci de prăbuşire. Numai Dumnezeu m-a apărat de cădere, căci nu există om care să reziste la toate chinurile. […]
Am ascultat profesori, savanţi, literaţi şi am învăţat mai mult decît la Universitate.
Am vegheat oameni ce mureau: unii erau deznădăjduiţi, alţii revoltaţi, alţii senini. Am îngrijit pe generalul preşedinte al Completului militar de judecată care m-a condamnat. După ce-i servise pe stăpîni, fusese şi el zvîrlit în temniţă. Mi-a fost dat mie să-i închid ochii.
Am luptat cu gîndurile, am luptat cu trupul meu, am luptat cu lumea.
La sfîrşitul acestei amarnice experienţe, numai Hristos rămîne viu, întreg şi veşnic în mine. Bucuria mea e deplină: Hristos. M-am dăruit Lui şi El m-a făcut om. Nu-L pot defini, dar El e totul în toate. Slavă dau lui Hristos Dumnezeu şi Om!
Bucureşti 1984.”

Testamentul unei generaţii
După eliberare, în 1981-1984, persecutat de securitate, scrie pe ascuns sute de pagini. Cartea rezultată, „Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă”, publicată la Editura Christiana (Bucureşti, 2006) este rodul migalei unui grup de maici de la Mînăstirea Diaconeşti, din comuna Agăş, judeţul Bacău, asupra manuscrisului greu descifrabil, salvat de „mîna lungă a securităţii“ prin trimiterea lui în străinătate. Fără aportul anonimelor călugăriţe, care au ordonat hârtiile retrimise în ţară, după 1989, volumul n-ar fi putut apărea.
Ioan Ianolide trece la cele veşnice, în deplin anonimat, în 5 februarie 1986.
Prof. Mihai Floarea

O atitudine dârză în faţa devalorizării comuniste

L-am cunoscut pe prietenul sufletului nostru, Ioan Ianolide, la începutul anului 1941, pe când era student la Facultatea de Drept din Bucureşti. Evenimentele istorice care se abătuseră atunci asupra României erau tragice. (…) Pentru noi, primejdia semnalată cu ani de zile în urmă de mari personalităţi politice româneşti conştiente era comunizarea cu forţa, pierderea spiritualităţii creştine, a tradiţiilor, a bogăţiilor materiale şi a perspectivelor de dezvoltare ca naţiune independentă în viitor. Tinerii, care nu se puteau resemna să accepte o asemenea perspectivă, s-au ridicat la luptă. Printre ei, în primele rânduri, Ionel Ianolide, care era Şef de grup în Frăţile de Cruce.
În toamna anului 1941, după intrarea României în război, a fost arestat în pădurea Montesquieu, la marginea Bucureştiului, împreună cu un numeros grup de tineri pe care-i conducea. (…) În perioada dinaintea procesului, Ionel era mai mult tăcut. Se ruga intens. Nu dădea dispoziţii sau sugestii celorlalţi, lăsând pe fiecare să se orienteze potrivit conştiinţei personale. La proces, la ultimul cuvânt, Ionel Ianolide a fost singurul care, fără a implica pe altcineva, a declarat că acceptă cu bucurie să fie condamnat pentru credinţa pe care o are şi lupta pe care o poartă spre apărarea neamului românesc. Ca urmare, a fost condamnat la maximum de pedeapsă: 25 de ani muncă silnică. În momentul când i s-a comunicat condamnarea, a luat poziţie de drepţi, a privit spre cer şi figura i s-a luminat de o bucurie interioară revărsată în zâmbet pe întreaga figură. Oamenii autorităţii de stat erau uluiţi. Nu mai văzuseră aşa ceva până atunci.

Temniţa, prilej de adâncire a trăirii în Hristos
Atunci ne-am despărţit de Ionel. Aveam să-l revedem abia după opt ani, în 1949, în închisoarea de la Pitești, unde ne găseam condamnaţi şi noi pentru activitate legionară anticomunistă. Între timp, am aflat de la unii prieteni că Ionel evoluase mult în direcția adâncirii trăirii creştine. El vedea rezolvarea problemelor sociale şi politice numai pe calea reîncreştinării temeinice a neamurilor. Am mai aflat că în închisoare legase o strânsă prietenie cu un alt luptător de elită: Valeriu Gafencu. (...) Influenţa exercitată de Ionel şi Valeriu asupra colegilor de închisoare a fost considerabilă. Mulţi le datorează nu numai însănătoşirea fizică, dar şi propulsarea pe drumul spre desăvârşirea sufletească, întru Hristos.
Fire complexă, în care binele se luptă aprig cu îndemnurile negative, Ionel îşi cucerea în fiecare zi partea de vrednicie nevoindu-se să se înfrângă pe sine. Strădania aceasta a lui era sesizabilă numai pentru cei apropiaţi. La el harul era o răsplată dăruită de Dumnezeu pentru lupta necurmată dinlăuntrul sufletului. Ajutor în această luptă continuă îşi luase Ionel, din tinereţe, Rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Repetând constant, de-a lungul a zeci de ani, Rugăciunea inimii, el a căpătat acea iluminare interioară care, suprapusă pe înclinaţiile lui iniţiale, l-a condus din ce în ce mai mult spre îmbunătăţire duhovnicească.

Viaţa în temniţa mare a României comuniste
Ioan Ianolide s-a eliberat după 23 de ani de grea osândă, anchilozat de reumatism, minat de acea boala a temniţei numită de deţinuţi ”celulită”, ca urmare a şederii prelungi în celulele insalubre şi igrasioase. Organismul lui viguros prin natură i-a îngăduit să se refacă fiziceşte, iar sufleteşte a continuat ascensiunea. A încercat să intre în mânăstire, dar autorităţile represive, care controlau şi viaţa monahală, nu i-au permis. Pentru a-şi câştiga existenţa, a muncit mai întâi ca angajat într-un laborator al Institutului de ştiinţe geologice, apoi în cadrul unei cooperative de produse artistice cu munca la domiciliu.
A încercat să comunice, în mod discret, ideile de care era însuflețit, dar a găsit prea puţină audienţă în atmosfera de teroare şi într-o lume dominată de mentalitatea antireligioasă răspândită de comunism. Atunci a încercat să plece din ţară, pentru a da întruchipare gândurilor lui într-o lume mai receptivă. Nu i s-a acordat paşaport, nu i s-a permis ieşirea din ţară.
La scurt timp după pensionare, s-a îmbolnăvit de ciroză hepatică. A survenit şi un neoplasm al organelor interne, care a pus capăt etapei pământeşti a existenţei lui. A fost îngrijit exemplar, cu iubire şi devotament, de soţia lui, Constanţa Ianolide, care i-a alinat suferinţele. Data trecerii în veşnicie a lui Ioan Ianolide a fost 5 februarie 1986.
(Ion Popescu şi Alexandru Virgil Ioanid, în volumul „Întoarcerea la Hristos”)

Avem nevoie să ne regăsim sufletele, să ne reorientăm valorile

Sunt 16 ani de când ne-am eliberat, plângând, sufocaţi, trişti din Aiud şi de când ne simţim întemniţaţi în statul ateist. Avem ce mânca, suntem bine îmbrăcaţi, avem apartamente moderne, ne putem îngriji sănătatea prin spitale, avem la dispoziţie cărţile şi revistele vremii, dar nu avem libertate, nu avem mulţumire sufletească, nu avem dreptul de a ne exprima, de a mărturisi public. Nu avem dreptul de a fi noi înşine. (…)
Acum, când oamenii au fost supuşi, când toate puterile sunt concentrate într-o singură mână, când fiecare individ este urmărit în tot ce face şi gândeşte, marele adversar al regimului rămâne credinţa, căci puternicii atei nu au siguranţă dacă nu sunt întronizaţi ca zei în mintea tuturor supuşilor lor. Ştreangul se strânge nu în jurul gâtului, ci în jurul sufletului, şi nu există ieşire, nu există alternativă. Orice libertate şi iniţiativă este strivită din faşă.
Viitorul acestui neam se zdrobeşte în România cu toate mijloacele de propagare a ateismului, materialismului şi nihilismului. Creştin, român şi om sunt cele trei valori ce se confundă, se întregesc şi cuprind sufletul românesc. Dar de când se propagă marxism-leninismul, sufletul românesc a fost înmormântat.
Ne descompunem, ne lepădăm de noi înşine, murim sufleteşte. Tinerii ce cresc acum au conştiinţa că sunt români, dar nu mai au suflet românesc. Moare sufletul creştin al neamului. Avem nevoie să ne regăsim sufletele, să ne reorientăm valorile, să credem în oameni şi în Dumnezeu.
Ioan Ianolide

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Sfârşitul lumii sau sfârşitul lumescului?

2012-02-19T23:55:00.002+02:00

Suntem intraţi în anul 2012, an în care, după unii, trebuie să vină sfârşitul lumii. Poate la noi se poate vorbi de sfârşit – că tot vin alegerile – dar nu văd de ce să vină sfârşitul lumii? Ce vină au cei din „lume” de faptul că noi, românii, nu putem mai mult?

Am schimbat regimul în 1989 dar nu am schimbat şi oamenii, aşa că nu văd ce am fi vrut să fie. Neschimbând oamenii am rămas cu aceleaşi metehne vechi, pe care eventual le-am numit în alt fel. Dar chiar dacă nu mai spunem „o mică atenţie” ci ne-am reprofilat pe „şpagă” sau „mită”, gestul corupţiei are aceeaşi semnificaţie. Suntem transformaţi toţi în nişte maşini ascultătoare şi ne credem liberi. Ne-am depărtat de valori pentru că aşa ne cere „moda” şi „toată lumea face aşa”, iar „libertatea” noastră se rezumă la bârfă şi înjurat la liber, mâncare şi băutură cât încape, petreceri maxime când avem ocazia şi… cam atât.
Urarea „prezidentului şef” era „Să trăiţi bine!”. Din nefericire am ajuns mai degrabă să „murim de bine”, deşi nu în sensul material pe care îl avea promisiunea electorală. Murim pe capete! Mai nou nici nu mai stăm la rând să murim, ci mulţi au început să sară rândul. Dramatic este că nimeni nu se încumetă la tăierea acestui pom din mijlocul nostru, de care toţi se spânzură. Pomul ăsta nu-l taie nimeni abuziv, dar pădurile din jur le culcăm la pământ fără regrete şi fără să ne pese de ce urgii le lăsăm copiilor şi nepoţilor prin faptele noastre.
Pomul de care se pare că tot mai mulţi se „spânzură” este de fapt pomul neascultării, iar spânzurarea de el duce la moartea faţă de ascultarea Evangheliei lui Hristos. Cum să auzi dacă nu asculţi? Interesant este că la începutul lumii păcătuiam mâncând din pom odată cu Adam şi Eva, protopărinţii noştri, şi azi am ajuns să ne atârnăm în pom. Liberi şi atunci şi liberi şi acum! De fiecare dată săvârşind toate după vrerea noastră şi nu după vrerea lui Dumnezeu. Pe cât de ascultători şi servili suntem faţă de mai-marii noştrii lumeşti, pe atât de neascultători suntem faţă de Dumnezeu. Asta arată de fapt credinţa noastră în lumesc şi necredinţa faţă de cele cereşti.
De la protopărinţi încoace, nu sfârşitul lumii este ceea ce a avut şi are Dumnezeu în vedere, ci pur şi simplu sfârşitul lumescului. Sau, mai exact, sfârşitul lumescului face ca sfârşitul lumii să nu mai conteze, nu-i aşa? Asta vrea de fapt Dumnezeu de la lume! Asta vrea de la noi! Dumnezeu nu vrea să fim „ca lumea”, adică lumeşti, ci să scoatem la lumină ceea ce este ceresc în noi. Vrea să nu mai fim ai păcatului şi ai morţii. Dumnezeu nu vrea moartea noastră, ci îndreptarea noastră, iar îndreptarea înseamnă îmbrăcarea noastră în cele cereşti şi lepădarea noastră de cele lumeşti.
Sfârşitul lumescului din noi şi din preajma noastră este sfârşitul pe care trebuie să-l avem noi în vedere. Iată sfârşitul de care nu trebuie să ne temem şi să fugim, ci trebuie să-l vrem şi să-l căutăm din toate puterile. Dar dacă şi acum, în ceasul acesta, al vieţii noastre, vom face tot ceea ce vrem noi – adică să ascultăm de lume – şi nu ceea ce vrea Dumnezeu, atunci nu este exclus să vină şi sfârşitul lumii, iar nu sfârşitul lumescului. Dumnezeu vrea un sfârşit iar noi alegem un altul. Rămâne de văzut a cui voie o vom împlini. Sfârşitul depinde de noi.
Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Pateu de avocado

2012-02-19T23:52:00.002+02:00

Avocado nu face parte din alimentaţia noastră tradiţională. Are însă câteva beneficii care ne pot determina să îl căutăm în supermarket, mai ales pe timpul iernii, când alimentaţia este mai săracă în vitamine:
•    reduce colesterolul, protejează vasele sangvine şi previne bolile cardiovasculare
•    este hepatoprotector, antiinflamator şi antioxidant
•    este bogat (printre multe altele) în vitamina B (cu efect tonic asupra sistemului nervos), vitamina A (stimulează acuitatea vizuală), vitamina C şi fier.
Important: pentru a beneficia de un gust bun, trebuie să avem mare grijă ca, atunci când îl consumăm, avocado să fie copt (asta înseamnă puţin moale, iar coaja să se desprindă uşor). Dacă îl cumpăraţi tare, puteţi să îl ţineţi în cămară, la întuneric, câteva zile.

Avocado poate fi preparat ca şi pateu în multe variante. Am ales însă una din cele mai simple, din următoarele ingrediente:
-    1 avocado
-    puţină ceapă
-    lămâie
-    1 linguriţă ulei de măsline
-    puţin muştar, sare, piper
Avocado se curăţă de coajă, se scoate sâmburele de la mijloc şi se pasează apoi cu gheara de la mixer. Se adaugă restul ingredientelor, se mai pasează puţin şi… e gata. Se consumă imediat, pentru că se oxidează repede. Puteţi să încercaţi şi diverse combinaţii, cu castravete sau roşii tăiate mărunt, de exemplu, sau ce vă dictează imaginaţia – sau proviziile din cămară.

Reţetă oferită de doamna preoteasă Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

La gura sobei: Smerit, dar... !

2012-02-19T23:47:00.002+02:00

Măsluitori de vorbe
Ghiduşi printre cuvinte
Idei vechi de când lumea
Din când în când spoite

Vorbim fără să zicem
Şi scriem pe nisip
Şoptim când e furtună
Ţipăm când e senin

De cerul este negru
Omătul cerne alb
Sicriu-i ultim leagăn
Şi pentru cel bogat

Mi-am pus durerea-n slove
Nespusul gând acum
L-am îmbrăcat în mire
Că vreau să îl mărit

Deşi sunt gângav tare
Insist acum să zic
El ne-a iertat degeaba
Noi tot aşa iubim

Avem ura ca soră
Privirile-s venin
Măreţi numai în vrere
Şi-n fapte doar pitici

Impresii de putinţă
Degrabă cârtitori
De apa este udă
Sau norii-s în eter

Ne supărăm pe aer
Că-i pentru toţi la fel
Şi munţii sunt de vină
Şi Soarele din cer

Doar eu sunt fără pată
Ceilalţi sunt vinovaţi
Că s-au născut în lume
Şi vor să-mi fie fraţi

Smerit - dar să se ştie!
Nu vreau, neapărat,
Să-mi ridicaţi statuie,
Numai din aur alb.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Apostolat nr. 60

2012-02-12T23:51:00.001+02:00

Editorial:

Nostalgia Bradului

Cuvântul protopopului:

Gânduri la început de an

Actual:

Alcoolismul, suferinţă a familiei:

Tentaţia distructivă a alcoolului. Cum să recunoşti primele semne de dependenţă

Fii tânăr cu Hristos:

Revel în club

Pas în doi:

Consecinţele ascunse ale coabitării

Educaţie creştină:

Căsuţa copiilor:

Isav şi Iacov

Jurnal de pelerin:

Biserica de la Drăgănescu

Cu Dumnezeu în casă:

Criza modernităţii şi Ortodoxia

2012-01-31T17:16:00.000+02:00

Jean-Claude Larchet s-a născut în 1949, într-o familie catolică. S-a apropiat de Ortodoxie prin intermediul studiului operelor Sfinţilor Părinţi, devenind ortodox la 21 de ani şi închinându-şi întreaga viaţă cunoaşterii operelor acestora şi realizării unor sinteze accesibile publicului contemporan, pe diferite teme: terapeutica bolilor spirituale şi mintale, sensul bolii şi suferinţei, iubirea creştină etc. Cu prilejul vizitei sale din octombrie 2010 la Iaşi, teologul francez a acordat mai multe interviuri unor publicaţii ortodoxe (Ziarul Lumina, Lumina de Duminică, Lumea credinţei), din care am preluat câteva fragmente.

Convertirea mea a fost rezultatul faptului că în Biserica Ortodoxă am găsit o plenitudine a credinţei şi o plenitudine a harului

Cum aţi descoperit Ortodoxia?
Am mai răspuns la această întrebare deja de patru ori de când am venit în România. Aşa cum spuneam, la sfârşitul studiilor mele filosofice a trebuit să scriu o mică lucrare despre Sf. Dionisie Areopagitul. Pe Sf. Dionisie trebuia să îl studiez din punct de vedere filosofic, dar atunci când am intrat în lucrările lui, pentru a le înţelege mai bine, a trebuit să citesc şi scrierile altor Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Am citit la acel moment câteva lucrări de Sf. Grigorie de Nyssa, de Sf. Vasile cel Mare şi de Sf. Grigore Teologul, precum şi ale unor părinţi din jurul Sf. Dionisie Areopagitul. Şi, pentru că înainte nu mai citisem nici o carte a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, acolo am descoperit că lucrările lor erau foarte apropiate de credinţa creştină originară, o credinţă foarte apropiată de predania evanghelică şi cu un mod de gândire foarte viu. Părinţii au fost pentru mine teologi foarte vii, care au exprimat în lucrările lor nu numai lucrurile pe care le-au gândit, ci lucruri pe care le trăiau. După această primă descoperire am fost nevoit să mai citesc pentru studiul despre Sf. Dionisie Areopagitul comentarii asupra lucrărilor şi gândirii lui, şi am ajuns în comentariile lui Vladimir Lossky, la acel moment cel mai bun comentator al Areopagitului. Cu Lossky am intrat în teologia ortodoxă care aborda chestiunea pe care trebuia să o studiez, aceea a teologiei negative, a apofatismului, şi atunci am văzut că modul de gândire al teologiei ortodoxe era şi el foarte apropiat de credinţa creştină primară şi de modul de gândire al Părinţilor Bisericii. Atunci am văzut o legătură directă între modul de gândire al teologiei ortodoxe moderne cu modul de gândire al Sfinţilor Părinţi şi cu credinţa creştină aşa cum a fost ea dată de Hristos sfinţilor apostoli, Bisericii primare.

Dar de la naştere eraţi romano-catolic...
Eram romano-catolic, dar am constatat că modul de gândire şi modul de vieţuire în Biserica Romano-Catolică era foarte îndepărtat de acest mod de viaţă, de modul de viaţă ortodox, de modul de viaţă al Sfinţilor Părinţi şi al Bisericii primare. Am văzut că unele lucruri ale credinţei creştine originare au rămas şi în credinţa catolică, dar erau şi multe deviaţii, multe erori care fuseseră făcute de-a lungul istoriei catolicismului de după mileniul întâi. Convertirea mea la Ortodoxie nu a fost însă un gest de ostilitate faţă de Biserica Catolică, ci a fost rezultatul faptului că în Biserica Ortodoxă am găsit ceva mai mult, o plenitudine care nu era în Biserica Catolică, o plenitudine a credinţei şi o plenitudine a harului. Scopul meu nu e de a vorbi împotriva Bisericii Catolice, de a purta o controversă cu aceasta, ci de a exprima în munca mea această plenitudine a Bisericii Ortodoxe.

Relaţia cu cei de altă credinţă. Felurile ecumenismului

IUBIRE. Ecumenismul e de mai multe feluri şi trebuie să avem o viziune precisă asupra acestui aspect. Ca şi creştini, trebuie să fim deschişi către ceilalţi, trebuie să-i iubim pe toţi, şi pe cei de altă religie, şi pe cei fără religie, nu numai pe ortodocşi; trebuie să fim pregătiţi să ne mărturisim credinţa în discuţie cu oricine şi de aceea nu trebuie să refuzăm discuţiile, dialogul, contactul cu alţii.

IGNORANŢĂ. Altă formă de ecumenism e însă ecumenismul care consideră că nu există nici o diferenţă între diversele credinţe creştine. Unii ecumenişti spun că în esenţă noi credem în acelaşi Dumnezeu, avem aceeaşi credinţă, iar diferenţele sunt foarte mici, secundare. Asta e o expresie a ignoranţei. Aceşti oameni, de cele mai multe ori, nu cunosc nici conţinutul propriei lor credinţe, nici conţinutul credinţei altora. Dacă cineva studiază care e credinţa Bisericii Ortodoxe, care e credinţa Bisericii Catolice, a diverselor Biserici protestante, a Bisericii anglicane, constată diferenţe evidente, iar aceste diferenţe sunt de obicei foarte importante. A nu le vedea e o formă de manifestare a ignoranţei noastre. Florovsky a scris un articol foarte interesant despre lipsa conştiinţei ortodoxe în persoana multora dintre creştinii ortodocşi ai vremurilor noastre. Această formă de ecumenism trebuie refuzată. Ea e de neacceptat.

DIALOG ADEVĂRAT. Mai e şi o a treia formă de ecumenism. O formă de dialog teologic adevărat. Cu conştiinţa diferenţelor dintre diferitele credinţe şi cu dorinţa de a discuta cu adevărat despre diferenţe şi pentru a găsi o cale de a ajunge la un anumit acord; nu la o formă de sinteză, de amestec între diversele credinţe, ci la un acord în ce priveşte Biserica Ortodoxă. Ca dreptcredincioşi, ştim că avem o dreaptă credinţă. De ce? Pentru că e credinţa Părinţilor Bisericii. Pentru că noi nu am introdus nici o schimbare în credinţa Părinţilor. Credinţa Părinţilor Bisericii e credinţa revelată Sfinţilor Apostoli de Hristos Însuşi. Deci e o continuitate între ce credem noi astăzi ca ortodocşi şi ce credeau Părinţii Bisericii şi Sfinţii Apostoli în primele veacuri. Deci trebuie să discutăm cu credincioşii altor religii, ai altor confesiuni creştine care nu cred aşa. Pentru că e absolut sigur, de exemplu, că Filioque nu se regăsea în Crezul originar, e o deviaţie care a fost introdusă încă din sec. 9, în special de Carol cel Mare, şi apoi dezvoltată de teologia apuseană. Şi alte dogme sunt inovaţii în credinţa apuseană, ca de exemplu credinţa în purgatoriu. Toţi istoricii, chiar şi cei catolici care sunt oneşti, ştiu şi scriu în cărţi de autentică istorie că această credinţă a fost introdusă abia în sec. 11. Dogma imaculatei concepţii şi credinţa în infaibilitatea papei de la Roma au fost introduse în Biserica Romano-Catolică în sec. 19. Şi mai sunt şi inovaţii în alte domenii. (…)
Deci în dialog trebuie să fim conştienţi de diferenţele care există, pentru că dacă nu suntem conştienţi de aceste diferenţe, atunci cred că nu poate exista un dialog. Pentru a putea purta un dialog cineva trebuie să fie conştient mai întâi de diferenţele dintre cele două persoane care sunt în dialog. Aşadar, eu cred că trebuie să purtăm un dialog şi să clarificăm toate aceste puncte în care există diferenţe. Şi pentru asta trebuie să studiem cu multă atenţie nu numai istoria Bisericii, ci şi pornind de la adevăratele surse ale teologiei, de la adevărata teologie, care este cea a Sfinţilor Părinţi. De aceea, pentru mine, studiul Sfinţilor Părinţi e foarte important. În lucrările Sfinţilor Părinţi găsim credinţa adevărată.

Dar în problema rugăciunii?
Canoanele Bisericii sunt foarte clare. Biserica nu îngăduie să se roage cineva împreună cu membrii unor Biserici non-ortodoxe. Altceva e să ne rugăm pentru unirea creştinilor. Trebuie să sperăm asta. Trebuie să nădăjduim unirea creştinilor întru una singură Biserică. Dar credem şi că această una singură Biserică e Biserica Ortodoxă. Deci trebuie să ne rugăm în Biserica noastră pentru această unire a tuturor creştinilor. Ceilalţi creştini, catolicii, protestanţii trebuie să se roage şi ei pentru această unire între creştini, dar această unire poate fi făcută doar întru una Biserică care e Biserica Ortodoxă. Trebuie să fim atenţi că sfintele canoane nu îngăduie slujbe amestecate. Sfintele canoane nu îngăduie rugăciunea comună cu creştini care nu sunt în una sfântă Biserică care e Biserica Ortodoxă.

Criza modernităţii. Adevărata piedică este în noi

Duhul lumii de astăzi se imprimă în atitudinea omului. Cum ar putea el să afle reperele fundamentale ale vieţii duhovniceşti, câtă vreme în jurul lui este atât de multă ostilitate?
Dacă vom crede că această criză spirituală aparţine doar modernităţii, ne înşelăm. Într-o măsură sau alta, ea se regăseşte în fiecare epocă. Nu a existat vreodată o perioadă din istoria umanităţii în care a fi creştin să fie uşor.
Fireşte, dumneavoastră, în România, aţi trecut prin perioada comunistă, o vreme plină de persecuţii; de aceea ştiţi foarte bine ce înseamnă greutatea de a fi creştin în astfel de vremuri. Aţi trăit vremuri care, din multe puncte de vedere, seamănă cu primele veacuri creştine, deşi acelea au fost cu mult mai încercate, murind atunci ca martiri mii şi zeci de mii de creştini. S-a întâmplat lucrul acesta şi în anumite ţări comuniste, e drept, nu în toate. Ce vreau să subliniez este următorul lucru: nicicând nu e uşor să fii creştin.
Aş spune că esenţa însăşi a creştinismului rămâne aceasta, să nu fii în duhul lumii, deoarece există o incompatibilitate între valorile seculare şi valorile creştine. Ceea ce creştinismul ne aduce şi face evident este modul de a putea depăşi spiritual lumea şi, rămânând în lume, de a-L putea trăi pe Dumnezeu, aici.
Bineînţeles că pentru fiecare credincios aceasta face parte din însăşi conştiinţa lui de creştin.

Piedicile lumii lăuntrice

Împotriva cui duce creştinul lupta duhovnicească?
Lupta duhovnicească, o spun toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, nu ţinteşte lumea care ne înconjoară, ci pe aceea din noi. După Sfântul Isaac Sirul, lumea înseamnă patimile. Aşadar, patimile sunt ceea ce moştenim din naştere, rod al păcatului strămoşesc, care, după ce ne botezăm, rămân mai departe în noi, ca un obstacol în calea sporirii duhovniceşti. De aceste patimi noi trebuie să ne lepădăm, să ne curăţim, pentru a putea atinge, dacă este posibil, şi acesta este unul dintre scopurile vieţii duhovniceşti, nepătimirea, care apoi ne conduce la adevărata iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.
Această luptă cu patimile, dacă vreţi, care până la urmă este o luptă cu omul căzut, constituie esenţa războiului cu lumea. Piedicile pe care le întâlnim în lumea exterioară nu sunt atât de mari pe cât sunt cele din lumea noastră lăuntrică.
Şi dacă reuşim să biruim obstacolele care sunt întru noi, lumea exterioară nu ni se va mai părea o stavilă. Asta învaţă marii părinţi duhovniceşti: să găsim mai întâi pacea sufletului, care se câştigă prin biruirea patimilor, şi toată lumea din jurul nostru se va linişti. Trebuie să fim foarte atenţi, fiindcă, adesea, pentru lipsa unei creşteri duhovniceşti, dăm vina pe ceilalţi, pe condiţiile vieţii sociale, pe lumea modernă, în timp ce adevărata piedică este în noi. Dacă biruim acest obstacol care este în noi, nu vom mai considera niciodată obstacolul în afara noastră. Din contră, toţi sfinţii, pentru că au reuşit să învingă propriile patimi, au o viziune cu totul pozitivă în această privinţă. Ei sunt precum albinele care, fiind într-un câmp, văd numai florile bune şi folositoare. De aceea ei ajung să spună: ‘Cât de minunată este lumea aceasta!’. Ei nu mai văd răul la ceilalţi, ei nu mai văd decât bunătatea celorlalţi, virtuţile şi faptele lor bune, iar aceasta vine din hotărârea de a distruge filtrul patimilor prin care odinioară vedeau lumea rea.

Ortodoxia include toate aspectele vieţii cotidiene

Care este specificul spiritualităţii ortodoxe?
Spre deosebire de celelalte confesiuni creştine, specificul acestei spiritualităţi constă în angajarea întregii fiinţe umane în fiecare clipă a existenţei sale, nu doar în timpul Liturghiei de duminică sau a rugăciunii zilnice particulare, ci include toate aspectele vieţii cotidiene. În Biserica Ortodoxă fiecare gest pe care îl săvârşim zilnic este chemat să-şi afle sensul în Hristos prin Duhul Sfânt, să fie spiritualizat şi să se integreze într-un proces prin care omul este profund transformat.
Ceea ce mi se pare important este faptul că spiritualitatea ortodoxă este una care vizează schimbarea omului. Este un proces prin care ne transformăm noi înşine, prin care clipă de clipă noi ne transformăm din omul cel vechi în cel nou, prin care în fiecare moment ne schimbăm autentic modul nostru de existenţă pentru a trăi în Hristos. Asta mi se pare esenţial. În vreme ce spiritualitatea celorlalte confesiuni creştine sau religii este adesea o spiritualitate fragmentată, care este trăită doar în anumite momente ale zilei, ale săptămânii sau ale lunii, spiritualitatea noastră îmbrăţişează viaţa în integralitatea ei.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Consecinţele ascunse ale coabitării

2012-01-30T16:17:00.000+02:00

Poruncile lui Dumnezeu sunt de fapt cadre pe care El ni le recomandă pentru a avea o viaţă împlinită. Nu El are nevoie de ele, ci noi. Omul le înţelege adesea greşit, ca pe nişte restricţii absurde, şi atunci nu ţine cont de ele. Doar când trebuie să suporte consecinţele dureroase ale acestei încălcări se întreabă unde a greşit. „Trăitul împreună” înainte de căsătorie a ajuns o generalizare unanim acceptată de societate. Iată însă că şi psihologii şi sociologii atrag atenţia asupra acestei perspective greşite a începutului vieţii de familie. Ce spun ultimele studii psihologice ne prezintă Dana Alecu, psiholog:

Concubinajul creşte probabilitatea divorţului
Creşterea gradului de coabitare este recunoscut ca fiind unul dintre cele mai semnificative schimbări demografice ale secolului, în ceea ce priveşte familia (Smock, 2000). Totuşi, în ţări mult mai avansate decât România, s-a constatat deja, în cercetări de la începutul acestui secol, că trăirea în concubinaj înaintea căsătoriei este asociată cu o mai proastă comunicare în căsătorie, cu satisfacţie maritală scăzută, cu grade crescute de violenţă domestică şi mai mare probabilitate de divorţ.
Când le spui unor tineri ce merg mai puţin la biserică despre faptul că a trăi împreună înainte de căsătorie nu e o alegere sănătoasă, tind să te catalogheze din start ca fiind habotnic, lipsit de deschidere faţă de realităţile zilei de azi.
Ideea de a avea o relaţie de coabitare, o căsătorie de probă înainte de căsătorie, pare una dintre cele mai sigure modalităţi în care doi tineri se pot cunoaşte. Şi ce poate fi mai important într-o căsătorie decât buna cunoaştere a viitorilor soţi?! Într-o lume în care lucrurile se mişcă uneori cu o viteză ameţitoare, în care totul este în schimbare, avem parcă nevoie de o garanţie, o probă, prin care să ne confirmăm că facem pasul potrivit, cu persoana potrivită. Chiar şi înţelepciunea populară pare să confirme această viziune, mai modernă, asupra relaţiilor, prin proverbe precum „mănânci un sac de sare cu un om şi tot nu îl cunoşti“.

Coabitarea duce la reducerea stabilităţii în cuplu
Multă vreme chiar şi specialiştii, psihologi şi sociologi, au susţinut faptul că este important pentru viitorul căsătoriei să cunoaştem dinainte obiceiurile, preferinţele şi micile defecte ale persoanei iubite, pentru a vedea dacă putem trăi cu ele. A opta pentru o relaţie de coabitare anterioară căsătoriei poate aluneca însă treptat spre una dintre următoarele ipostaze: putem considera că în relaţia de coabitare avem deja tot ceea ce ne oferă căsătoria, plus libertatea de a alege. Pe măsură ce relaţia durează de mai mult timp şi este mulţumitoare din perspectiva celor doi sau cel puţin a unuia dintre partener, este din ce în ce mai greu să se facă pasul spre căsătorie. În spatele acestei amânări se poate afla şi sentimentul de nesiguranţă, aşteptarea ca anumite aspecte care ne nemulţumesc, anumite probleme să se rezolve, pentru ca apoi să facem următorul pas. O altă posibilă ipostază ar fi aceea de a încerca să găseşti partenerul/partenera potrivită intrând într-un sistem de căutări de tipul încercare-eroare, care în final să ducă la o stare de oboseală, la consumarea bucuriei, energiei şi spontaneităţii. Astfel se poate ajunge la concluzia „nici el/ea nu este potrivit/ă… doar am încercat“.
Dincolo de diferitele opinii fundamentate psihologic, moral sau religios, vom prezenta în continuare concluziile unor studii sociologice. Aceste cercetări demonstrează cu certitudine că, în pofida credinţelor generalizate cu privire la necesitatea unei perioade de coabitare de probă, efectele sunt contrarii. Sociologii demonstrează că în prezent relaţiile de coabitare sunt răspândite pe scară largă: 60% dintre căsătorii sunt precedate de o relaţie de probă, în timp ce în 75% dintre relaţiile de coabitare există planuri mai mult sau mai puţin concrete de căsătorie. Dacă punem faţă în faţă concepţia generală răspândită şi realitatea concretă, vom constata că între cele două se află o mare prăpastie. Concluziile cercetărilor realizate de universităţi din Canda, Suedia, Noua Zeelandă şi Statele Unite demontează aşteptările conform cărora relaţiile premaritale conduc ulterior la stabilitatea relaţiei în căsătorie. Datele obţinute demonstrează că între 50% şi 80% dintre cuplurile care au convieţuit anterior căsătoriei ajung la divorţ, comparativ cu cele care nu au coabitat anterior căsătoriei. De fapt, unii cercetători vorbesc de „efectul de coabitare“, care în timp este asociat cu reducerea stabilităţii în cuplu, creşterea conflictelor, tensiunilor şi, în final, creşterea numărului de divorţuri. Unul dintre motivele acestui fenomen este acela că în relaţiile de coabitare premaritale partenerii învaţă să comunice, să negocieze şi să rezolve diferenţele de opinie într-o manieră mai puţin sănătoasă, bazată pe control şi manipulare.

Sociologii demonstrează inutilitatea coabitării premaritale
Profesorul Jay Teachman de la Universitatea Western Washington afirmă că „una dintre cele mai bine demonstrate corelaţii este aceea între convieţuirea premaritală şi destrămarea ulterioară a căsătoriei“. De asemenea, în căsătoriile care nu au fost precedate de relaţii de probă, modul de comunicare între soţi este pozitiv, iar viziunea acestora asupra viitorului este mai optimistă.
Iată deci că relaţia de coabitare transmite mesajul: „nu sunt foarte sigur/sigură. Putem încerca, să vedem până la urmă ce iese“, în timp ce căsătoria înseamnă „te vreau în întregime, cu bune şi cu rele, şi mă dăruiesc în întregime ţie“. Iată deci că este vorba de aspecte total diferite, care nu au cum să decurgă una din alta, iar studiile sociologice au ajuns la concluzia că a convieţui înainte de căsătorie este o idee deficitară, nesănătoasă.
Psiholog Dana Alecu
Doxologia.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Căsuţa copiilor. Isav şi Iacov

2012-01-27T16:14:00.000+02:00

Pentru o farfurie de linte
Cel mai frumos dar pe care îl trimite Dumnezeu unei familii sunt copiii. După ce Isaac şi soţia lui, Rebeca, s-au rugat Domnului, Rebeca a născut doi gemeni. Cei doi copilaşi nu semănau deloc. Isav avea tot trupul acoperit cu păr şi după ce a crescut a devenit un vânător iscusit. Iacov, fire blândă, a crescut ca un copil firav, pe lângă casă şi mama sa. Isaac, tatăl lor, îi arăta mai multă dragoste lui Isav, pentru că-i aducea vânat, iar Rebeca lui Iacov.
Într-o zi, Iacov a fiert linte. Când Isav s-a întors obosit de la câmp, i-a zis:
–    Dă-mi să mănânc din această mâncare roşie, că sunt flămând!
–    Vinde-mi mai întâi dreptul tău de întâi-născut! – a răspuns Iacov.
Isav nu ducea deloc o viaţă plăcută lui Dumnezeu. De două ori s-a căsătorit cu femei dintr-un neam păgân, cărora nu le păsa de Dumnezeu. Aşa că pe Isav nu îl interesa prea mult promisiunea lui Dumnezeu pentru primul născut dintr-o familie. A renunţat imediat la acest drept, a primit în schimb mâncarea, a băut, apoi a plecat.
„Să nu fie vreunul desfrânat sau întinat ca Isav, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi-născut” (Evrei 12, 16).

O binecuvântare furată
Când Isaac, tatăl lor, a îmbătrânit, i-a slăbit foarte mult vederea şi era bolnav. Într-o zi i-a spus lui Isav:
–    Iată, eu nu ştiu cât voi mai trăi. Du-te şi adu-mi un vânat proaspăt şi apoi te voi binecuvânta, fiul meu.
Să primeşti binecuvântarea tatălui era un lucru foarte important, aşa că Isav a plecat repede să vâneze. Rebeca însă i-a auzit. Ea dorea ca Iacov să fie cel care primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu prin tatăl lor, nu Isav. Aşa că a poruncit să se taie un ied, a gătit mâncarea preferată a soţului ei, apoi l-a îmbrăcat pe Iacov cu haina lui Isav. Ca să semene cât mai bine, i-a înfăşurat mâinile şi gâtul cu piele de ied.
Isaac nu mai vedea aproape deloc, aşa că a fost păcălit şi i-a dat binecuvântarea sa. Imediat a sosit şi Isav, dar era prea târziu. Tatăl nu îşi putea lua binecuvântarea înapoi. Atunci Isav s-a supărat foarte tare şi vroia să îl omoare pe fratele său. Ca să îl scape, mama lor l-a trimis pe Iacov la rudele ei, în Mesopotamia, ca să îşi găsească acolo o soţie credincioasă.
„Buzele cele grăitoare de minciuni sunt urâciune înaintea Domnului.” (Pilde 12, 22)

Iacov este înşelat
După o lungă călătorie, Iacov a ajuns în acel ţinut îndepărtat. Aici a cunoscut-o pe Rahila. Ca să i-o dea ca soţie, Laban, tatăl ei, i-a cerut lui Iacov să îi fie slugă timp de 7 ani. Pentru că o iubea mult pe Rahila, Iacov a fost de acord. Dar, la nuntă, socrul lui l-a înşelat. Sub vălul gros al miresei se ascundea de fapt Lia, sora Rahilei. Ca să i-o dea pe Rahila, Laban i-a cerut lui Iacov să mai lucreze încă 7 ani pentru el. Iacov a acceptat şi de data aceasta; poate şi-a adus aminte cum şi el l-a înşelat pe tatăl său.

Întoarcerea acasă
Cu timpul, Dumnezeu i-a dat lui Iacov, pe rând, 12 copii. Era fericit, dar dorul lui de casă creştea mereu. Îi era frică să se întoarcă. Fratele său, Isav, jurase că îl va ucide. Nemaiputând răbda de dor, Iacov s-a rugat la Dumnezeu, Care i-a trimis semn să se întoarcă în ţara părinţilor săi. Atunci, bucuros dar şi plin de teamă, el şi-a adunat familia, toate vitele şi averea pe care o avea şi a plecat. Într-o noapte, Dumnezeu i S-a arătat lui Iacov şi i-a schimbat numele în Israel; i-a spus că urmaşii săi vor fi un popor binecuvântat de Dumnezeu, Care va fi cu ei şi îi va păzi mereu.
După o călătorie lungă, a ajuns şi a fost întâmpinat pe drum chiar de fratele său, Isav. Acesta l-a primit cu drag, pentru că îl iertase. L-a îmbrăţişat, l-a sărutat şi au plâns amândoi, apoi s-au dus să îi vadă pe părinţii lor.

Ce pot să învăţ de aici?

1. Iacov este exemplul unei persoane care a făcut multe lucruri rele. Niciunul dintre voi nu cred că şi-ar dori să aibă un frate ca el. Cu toate acestea, vedem că el primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu şi un rol foarte important în planul Lui: primeşte numele de Israel şi din cei 12 fii ai lui se vor naşte cele 12 neamuri care vor forma poporul ales al lui Dumnezeu, Israel.

Dumnezeu are un plan şi cu cei mai răi dintre oameni. Oamenii pot să crească, să primească iertarea lui Dumnezeu şi să se schimbe în bine.

2. Chiar dacă a greşit, Dumnezeu i-a purtat de grijă lui Iacov ca un Tată. El a îngăduit ca Iacov să treacă prin multe greutăţi, să fie şi el înşelat, ca să înveţe să aibă răbdare şi să îi pară rău de ce a făcut. În schimb, Iacov a primit binecuvântarea lui Dumnezeu şi un mare dar: iertarea fratelui său, Isav.

O persoană poate depăşi chiar şi cele mai rele necazuri în viaţă. Dumnezeu este mereu cu noi, chiar şi în cele mai grele situaţii.

Concursul Căsuţa copiilor
După ce ai citit cine a fost Iacov şi ce putem învăţa din povestea vieţii lui, scrie o compunere cu titlul „Chiar şi cei mai răi oameni se pot schimba”.

Pagină realizată de Asociaţia Teofilia

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Copii sub 4 ani. Televizorul şi întârzierile de limbaj

2012-01-26T16:07:00.000+02:00

Televizorul este cea mai bună şi ieftină bonă. Pus în faţă ecranului, copilul e cuminte, mănâncă tot şi nu te mai deranjează. Cercetătorii aducă însă dovezi tot mai multe care să descurajeze expunerea copiilor mici la televizor.

Întârzieri de limbaj şi probleme de atenţie

În 2009, Archive of Pediatrics and Adolescent Medicine a publicat un studiu american pe această temă. “Ştiam că privitul la televizor în primul an de viaţă se asociază cu întârzieri de limbaj şi probleme de atenţie, dar până acum nu ştiam de ce”, spune profesorul Christakis, pediatru la Universitatea din Washington şi conducătorul studiului. ”De fapt, Academia Americană de Pediatrie descurajează privitul la televizor înainte de vârsta de 2 ani, deoarece este o perioadă critică în dezvoltarea copilului – perioada când apar achiziţiile verbale. Creierul unui bebeluş se triplează ca mărime în primii doi ani de viaţă, deci se petrec lucruri însemnate în această perioadă.”
Pentru studiul condus de Christakis şi colegii săi, au fost aleşi 329 de copii cu vârste cuprinse între 2 luni şi 4 ani. Timp de aproape doi ani de zile, copiii au purtat asupra lor aparate digitale care au înregistrat tot ceea ce aceştia auzeau sau spuneau timp de 12 până la 16 ore. Nu a contat dacă adulţii şi copiii se uitau la televizor în mod activ sau dacă se ocupau cu altceva în timp ce televizorul era pornit. Studiul a numărat cuvintele emise de adulţi, vocalizările copilului şi schimburile verbale dintre adult şi copil (un schimb verbal înseamnă un răspuns venit în mai puţin de 5 secunde).

Televizorul din fundal
Analiza înregistrărilor a dezvăluit faptul că fiecare oră de expunere la televizor s-a asociat cu 7 la sută mai puţine cuvinte auzite de copil din partea adultului (adică în medie 770 de cuvinte mai puţin decât în perioadele în care televizorul nu era pornit). De asemenea, schimburile verbale dintre adult şi copil au scăzut cu 15 %.
Noutatea studiului a constat în faptul că a luat în considerare două aspect inedite: televizorul care merge doar în fundal (nu doar privitul activ), precum şi intensitatea atenţiei părinţilor în timpul expunerii la TV. Conform specialiştilor, chiar şi un televizor lăsat pornit în casă are un efect negativ asupra dezvoltării limbajului copiilor. În al doilea rând, chiar dacă adulţii se uită împreună cu copiii la televizor, atenţia lor este redusă şi conversaţia cu copiii are de suferit.
"Recomandarea mea este ca nici un copil sub 2 ani să nu fie încurajat să privească la televizor," a mai spus profesorul Dimitri Christakis.

Limbajul se învaţă doar prin dialog
Studiul demontează astfel o prejudecată foarte înrădăcinată a celor care susţin că televizorul îi ajută pe copii să înveţe să vorbească mai repede datorită expunerii masive la vorbire. Limbajul se achiziţionează în conversaţii reale, care înseamnă dialog, spontaneitate şi mesaje personale. Televizorul nu este decât un lung monolog impersonal, pe care copilul îl ascultă pasiv şi în care cuvintele sau reacţiile lui nu-şi găsesc locul. Cuvintele vin dinspre ecran şi alunecă pe lângă el, serioase sau glumeţe, simple sau complicate, niciodată însă personale.
Copilul tău nu există pentru cei care vorbesc în ecran, iar aceştia sunt doar iluştri necunoscuţi pentru el. Se poate înfiripa o conversaţie între două lumi paralele?

Ileana Achim, Itsybitsy.ro

Notă: În numărul viitor - Cum să-ţi ţii ocupat copilul fără să dai drumul la televizor.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Pubertate şi adolescenţă. Privitul la TV – o cale care trebuie parcursă împreună

2012-01-26T15:56:00.000+02:00

(Interzicerea totală a privitului la televizor)… este o greşeală pedagogică gravă. Dacă familia ar locui într-un sătuc izolat sau în pădure, unde se lucrează pământul, se face rugăciune şi se vorbeşte despre credinţă, atunci ar fi absolut firesc. Dar aici, în oraş, unde copilul iese din casă, se întâlneşte cu prietenii, merge la şcoală, este în comuniune cu semenii săi, orice tentativă de a-i interzice privitul la televizor este sortită eşecului. Mai mult de atât: orice acţiune de acest gen îl determină să meargă la vecini şi să privească lucruri care scapă atenţiei părinţilor.
Consider că este bine să aibă omul televizor în casă, dar şi un DVD, ca să poată înregistra şi privi emisiunile de valoare sau filmele bune împreună cu copiii şi, în acelaşi timp, să-i poată supraveghea pe această cale. (…)
Fie că vă place sau nu, copiii şi tinerii de azi au tangenţe inevitabile cu tot ce înseamnă cultură: muzică, radio, televiziune, noutate etc. Prin urmare e mai bine să parcurgem această cale împreună cu ei, să-i călăuzim, să le explicăm cum să deosebească adevărul de minciună. Nu vom acţiona în nici un caz cu brutalitate: „Nu se poate! E păcat!” Unui copil de cinci sau zece ani i se poate vorbi astfel, dar adolescentul de 15 ani are nevoie de argumente, pentru a fi convins. Numai în aceste condiţii sfatul dumneavoastră va fi ascultat şi apreciat de către tânăr.

Ieromonah Serghie Rabko - Este posibilă mântuirea în secolul al XXI-lea?

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Tentaţia distructivă a alcoolului. Cum să recunoşti primele semne de dependenţă

2012-01-24T14:27:00.000+02:00

Alcoolul ucide peste 8.000 de persoane pe an în România. Conform statisticilor, românii sunt mari consumatori de alcool. Un raport dat publicităţii de Agenţia Naţională Antidoping arată că unul din şase români consumă frecvent băuturi alcoolice tari. În acelaşi timp, aproape 1 milion de români au dificultăţi sociale, medicale şi psihologice din cauza consumului de alcool regulat şi în doze mari; pe lângă aceştia, alte milioane de apropiaţi ai lor suferă din această cauză.

De la normalitate la dependenţă psihică, apoi fizică

Într-o primă fază, alcoolul stimulează consumatorul, înainte de a-l calma sau de a-l adormi. El este, de asemenea, un dezinhibator care facilitează schimburile de informaţii cu ceilalţi – ceea ce îi asigură succesul în cazul întâlnirilor. El favorizează, însă, şi trecerea la anumite acţiuni nefericite: violenţe, agresiuni, stări de hiperactivitate.
Consumul abuziv de alcool cauzează în timp dependenţă psihică şi dependenţă fizică.

Semne ale dependenţei psihice:

- înlăturarea stărilor de indispoziţie (frustrare, anxietate, stări depresive) prin consum;
- planificarea consumului şi a ocaziilor de a consuma;
- evocarea cu plăcere a momentelor de consum, memoria momentelor plăcute;
- în faţa unor situaţii limită sau a unor momente cu mare presiune emoţională (deces, boală, divorţ, pierdere, câştig, euforie etc.) dependentul se gândeşte automat la consumul de alcool.

Semne ale dependenţei fizice:

- în lipsa consumului apare tremuratul matinal al mâinilor;
- dificultăţi de coordonare a mişcărilor, probleme de echilibru
- transpiraţie, stare de greaţă - vărsături;
- durere de cap, tensiune, indispoziţie;
- tulburări de somn;

Toate acestea dispar sau se ameliorează imediat ce persoana consumă băutură alcoolică.

Între disimulare şi evidenţă

Există două tipuri principale de alcoolism: dependenţa disimulată şi cea vizibilă.

Dependenţa disimulată
Se manifestă la adepţii băuturilor alcoolice slab alcoolizate, dar consumate permanent, care consideră că acesta este un consum normal şi nu au nici un sentiment de culpabilitate. Consumatorul are o grijă specială în a-şi masca propria problemă. Dependenţa se instalează lent, dar sigur, în timp urmând să se instaleze dependenţa vizibilă.

Dependenţa vizibilă
În acest caz persoanele consumă băuturi tari şi în cantităţi mari. Contrar cazului precedent, această formă este însoţită de sentimentul de culpabilitate, deoarece anturajul observă existenţa acestei probleme, ceea ce determină consumatorul să îşi nege dependenţa. Indiferent de profilul consumatorului, abstinenţa este singura modalitate de a opri evoluţia spre alcoolismul cronic.

Tratamentul dependenţei

Reuşita tratării dependenţei depinde în primul rând de identificarea şi acceptarea faptului că există o problemă legată de consumul de alcool. Medicina are remedii specifice pentru această boală, incluzând dezintoxicarea, consilierea şi diferite forme de terapie. Un rol foarte important îl are însă şi consilierea spirituală, împăcarea cu Dumnezeu. Consilierea este utilă pentru că ajută alcoolicul să înţeleagă că acest viciu este o problemă gravă, pe care trebuie să o accepte şi pentru care trebuie să găsească soluţiile adecvate. Consilierea întăreşte, de asemenea, relaţiile pozitive cu membrii familiei şi persoanele din anturaj. Integrarea într-un grup al alcoolicilor anonimi, educaţia corespunzătoare şi uneori administrarea anumitor medicamente, sunt folosite pe toată perioada recuperării. Menţinerea abstinenţei la alcool este un proces care durează toată viaţa.

Pagină realizată de psiholog Cristina Tîmboiu, Societatea de binefacere Diakonia Făgăraş

Test pentru depistarea alcoolismului

De cele mai multe ori, persoanele care consumă abuziv alcool sau cele dependente de alcool neagă sau refuză discuţiile referitoare la consumul şi problemele cauzate de dependenţa de alcool. Deoarece consumul de alcool face parte dintre deprinderile "naturale" ale românilor, cu greu s-ar putea considera cineva alcoolic ori dependent. Am putea spune că avem o toleranţă foarte crescută faţă de alcool, nu e multă vreme de când chiar şi copiii erau "liniştiţi" cu suzete improvizate din cârpe înmuiate în ţuică. Şi totuşi, alcoolismul este o boală, sursă pentru o viaţă nefericită.
Pentru a identifica problemele cu consumul de alcool, aveţi mai jos un test folosit la Spitalul universitar „John Hopkins” din Baltimore, SUA. Scopul este acela de a-i ajuta pe pacienţi să decidă dacă sunt sau nu alcoolici.
1. Pierdeţi timp de la serviciu din cauza băutului?
2. Sunteţi nefericit în viaţa de familie din cauza băutului?
3. Beţi pentru că sunteţi timid?
4. Băutul vă afectează reputaţia?
5. Aţi simţit vreodată remuşcări după ce aţi băut?
6. Aţi intrat în dificultăţi financiare ca rezultat al băutului?
7. Căutaţi o companie de joasă speţă sau un mediu inferior atunci când beţi?
8. Neglijaţi bunăstarea familiei din cauza băutului?
9. V-a scăzut ambiţia de când beţi?
10. Aveţi o poftă irezistibilă de a bea la anumite ore din zi?
11. Vă trebuie băutură a doua zi după beţie?
12. Aveţi insomnii din cauza băutului?
13. V-a scăzut randamentul de când beţi?
14. Vă ameninţă băutul serviciul sau afacerile?
15. Beţi ca să scăpaţi de griji sau necazuri?
16. Beţi de unul singur?
17. Aţi avut vreodată o pierdere completă de memorie ca rezultat al băutului?
18. Aţi urmat vreodată un tratament împotriva băutului?
19. Beţi ca să vă câştigaţi încrederea de sine?
20. Aţi fost vreodată internat sau închis din motive de ebrietate?
Dacă aţi răspuns "da" la trei întrebări sau dacă aveţi în casă o persoană despre care ştiţi că ar putea răspunde astfel la trei sau mai multe întrebări, puteţi începe să citiţi mai multe materiale despre dependenţă şi cum se poate ieşi din ea.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Oamenii umblă după făcători de minuni

2012-01-23T17:00:00.002+02:00

Există astăzi o fugă după minuni, după o rezolvare imediată (adică magică) a problemelor. Când dă de greu şi de probleme, omul aleargă la Dumnezeu ca la un prestator de servicii bun la toate, care poate rezolva orice problemă. După ce primim ajutorul, cel mai adesea renunţăm la El, tot ca la un prestator de servicii: eu cu treaba mea, El cu a lui. Care este însă minunea cea mai mare, după care ar trebui să alergăm din tot sufletul, căci ea ne-ar rezolva toate necazurile? Ne spune Părintele Arsenie:

Oamenii umblă după făcători de minuni – fie ei şi vrăjitori. Dar vă spun că minunea cea mai mare e înnoirea vieţii tale pe temelia ei Iisus Hristos; e încreştinarea voinţei tale: asta-i minunea cea mai mare, care ne stă cu adevărat la îndemână şi ni s-a dat nouă poruncă: „înviaţi pe cei morţi!” După învierea ta tânjeşte Iisus. Ce însemnează aceasta n-ar putea să ţi-o spună mai bine decât înşişi cei ce au înviat din moarte sigură, ca dintr-un vis urât.
Darul iertării păcatelor e mai mare decât darul minunilor, întrucât priveşte sufletul; pe când minunile privesc de obicei trupul. O iertare a sufletului, o curăţire a lui, uneori e o adevărată înviere din morţi, şi-i mai de preţ aceasta decât tămăduirea unui picior.
Fără darul minunilor între oameni ne putem mântui, dar fără darul preoţilor, al iertării păcatelor, nimeni nu se mântuieşte.
Iisus n-a pus accentul pe minuni, ci pe cunoaşterea lui Dumnezeu şi pe curăţia inimii, iar la acestea se ajunge, de cele mai multe ori, plângând.

Părintele Arsenie Boca

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Jurnal de pelerin: biserica de la Drăgănescu

2012-01-23T16:31:00.004+02:00

O destinaţie obligatorie

Drăgănescu este un sat mic, din judeţul Giurgiu. Mic ca aşezare omenească, dar mare prin biserica unde Părintele Arsenie Boca a pictat timp de aproximativ 15 ani, locuind chiar în casa parohială aflată vizavi. Singurul lăcaş zugrăvit de Părintele, bisericuţa din Drăgănescu adună multă iubire, învăţătură, migală şi zdroabă. Folosind cele mai subţiri pensule, Părintele Arsenie a creat aici o pictură în miniatură de o bogăţie infinită, din care parcă apar, de fiecare dată când o vezi, noi detalii surprinzătoare. Aici se află 15 ani din viaţa unui om care s-a ridicat mai presus de oameni; un călugăr care, sub presiunea vremurilor, a înlocuit predica în viu grai cu predici pictate. Iată ce îi scria Nichifor Crainic Părintelui Arsenie: „Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus. E o pictură nouă, ca şi predica de atunci. Nimic întunecat în această primăvară care îmbracă cu plai înflorit bolţile bisericii. E o lumină de tonuri deschise către lume, ca spiritul şi chipul Mântuitorului coborât să ne aducă lumina de sus, ce iradiază din pictura Sfinţiei tale. E un stil nou, e o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi în suflet.
Aici, la biserica „Sfântul Nicolae”, din 1968, când a ieşit la pensie de la Atelierele Patriarhiei, Părintele a fost şi muncitor necalificat, şi zidar (şi-a gletuit singur pereţii), şi pictor, şi arhitect (se pot observa şi azi obiecte care îi poartă amprenta, cum sunt stâlpii de la clopotniţă, având modelul coloanei infinitului, sau ornamentele din fier forjat). Biserica te introduce în prezenţa Părintelui. Scene impresionante, care materializează în chip genial lucruri spirituale, transmit învăţătura ortodoxă pe care Părintele Arsenie nu a încetat să o transmită celor care îl căutau. Ele au fost imortalizate şi adunate cu grijă într-un album intitulat „Biserica de la Drăgănescu, «Capela Sixtină» a Ortodoxiei româneşti”, pentru că pictura de la Drăgănescu nu este nemuritoare. Materialele cu care a fost realizate nu sunt dintre cele mai rezistente, de aceea degradarea ei a început deja de multă vreme.
Toate acestea sunt tot atâtea motive pentru care am aşezat mica biserică din Drăgănescu pe lista noastră obligatorie a destinaţiilor de pelerinaj.

Natalia Corlean

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca

„Acolo unde mă voi duce, am să vă ajut mai mult” – sunt cuvintele rostite de Părintele Arsenie Boca unor credincioşi care au mers la dânsul pentru a primi ajutor în nevoi şi suferinţe. Foarte mulţi credincioşi din Ţara Făgăraşului au avut fericita ocazie de a se întâlni cu Părintele Arsenie cât a fost în viaţa aceasta. Pe mulţi i-a ajutat cu sfaturile şi îndrumările sale pline de har, în locuri ţinute astăzi la loc de cinste în inimile acestora: Sâmbăta, Prislop sau Drăgănescu.
Astăzi, când Părintele este plecat la Domnul, ne rămân aceste vorbe: „Căutaţi-mă şi am să vă ajut mai mult”. Astfel, Duhul Sfânt parcă ne îndeamnă mereu să căutăm locurile unde Părintele Arsenie a slujit lui Dumnezeu. Căutarea aceasta au trăit-o şi credincioşii din Parohia Bucium, sub îndrumarea părintelui paroh şi a doamnei preotese, care au organizat în ultimii trei ani pelerinaje în locuri pline de sfinţenie. În octombrie 2009, am găsit alinare şi linişte sufletească la mormântul Părintelui Arsenie şi în biserica Mănăstirii Prislop, unde am primit binecuvântarea părintelui Nifon, duhovnicul mănăstirii, care ne-a dezvăluit din minunile pe care Părintele le-a săvârşit în timpul vieţii, dar şi din cele ce s-au petrecut şi se vor petrece cu credincioşii care îl caută necontenit la mormântul său, care radiază lumină, linişte şi împăcare sufletească.

În octombrie 2011, l-am căutat pe Părintele Arsenie şi la biserica din Drăgănescu. Am admirat copleşiţi pictura bisericii, adevărată previziune a Sfinţiei sale. Scenele pictate sunt unice în toată istoria picturii bisericeşti. Ne-au impresionat reprezentări ca Domnul nostru Iisus Hristos – Pantocrator, care ne priveşte în orice clipă a vieţii aşa cum nu poţi scăpa privirii Lui în orice loc din biserică te-ai afla, „Cina cea de Taină”, „Învierea” etc. Pe lângă frumuseţea realizării materiale, au o puternică încărcătură spirituală.
Aici, la Drăgănescu, Părintele Arsenie Boca a reuşit să realizeze o compoziţie unitară, văzută ca o „scenă” formată din două părţi – lumea spirituală în partea de sus şi lumea materială cu păcatele ei în partea de jos, cu exemple reale din viaţa pământească. Scenele pictate cu evenimente care aveau să se petreacă abia după plecarea Părintelui la ceruri sunt mărturie a trăirii sale duhovniceşti, a nestrămutatei sale iubiri pentru Hristos şi a misiunii ce i-a fost încredinţată.
Să ne întoarcem la Dumnezeu, până nu este prea târziu; Părintele Arsenie ne cheamă acum pe toţi să facem acest lucru, pentru ca prin rugăciune, credinţă şi mântuire să câştigăm viaţa veşnică.
Bunul Dumnezeu ne-a ajutat să călcăm pe urmele Părintelui Arsenie, cel pe care Ţara Făgăraşului îl are ca sfânt, locuri considerate de noi sfinte, pentru că îl purtăm pe Părintele în sufletul nostru şi ne rugăm lui în taină; în acelaşi timp însă trebuie şi să-i împlinim rugăminţile şi sfaturile pe care ni le-a lăsat.
Părintele este şi un mare ocrotitor al pământului românesc şi al poporului român, iar mulţimea de credincioşi l-a canonizat deja în sufletul ei, ca dovadă văzând nesfârşitele pelerinaje ce se fac la mormântul său; canonizarea oficială, pe care o aşteptăm cu toţii, se va face când Bunul Dumnezeu o va rândui, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Prof. Stela Dobrin, Bucium

Un mesaj unic, nemaiîntâlnit

„Mai avem cinci minute până la biserică!” – se auzi în microfon vocea domnului Antonescu, care ne-a fost ghid pe ultima bucată de drum. O emoţie atât de mare mi-a străpuns sufletul, încât mi se tăia respiraţia. Întorc capul şi privesc. O imensitate nesfârşită de ape şi, pe malul opus, în depărtare, biserica.
Păşim în curte tăcuţi şi în linişte. Nimeni parcă nu îndrăzneşte să intre înăuntru. Căutăm din priviri pe doamna preoteasă, pe părintele. Intrăm! Câtă frumuseţe, câtă înţelepciune, câtă migală, câtă cunoaştere şi câtă profunzime, dar mai ales câtă dragoste… Oameni buni! În biserica asta dăinuieşte o comoară nepreţuită pe care Părintele Arsenie a zugrăvit-o pentru noi cu toată dragostea, dăruirea şi măiestria unui om… mai presus de om, care a văzut, a trăit şi a simţit, cu toată fiinţa şi mai presus de fiinţă, fiecare scenă, fiecare atingere a pensulei pe fiecare chip al Maicii, pe fiecare chip de înger, de sfânt, de apostol şi… de diavol…
Privesc spre iconostas. „Cina cea de Taină”. Iuda. Privirea lui sfâşietoare, chipul unei vipere, al unui trădător fără pic de remuşcare. Rămân pe gânduri. Mă gândesc la noi, oamenii de astăzi, oamenii pe care Părintele şi i-a imaginat atât de bine, şi fac o paralelă între noi şi Iuda. Gândul îmi sfâşie sufletul ca un pumnal când descopăr asemănarea: vipere! Vipere ale zilelor noastre în care facem exact ceea ce a făcut el. Zile de-a rândul, ani întregi în care uităm de Dumnezeu şi Îl trădăm, Îl îndepărtăm şi ne lepădăm. Şi, cu toate acestea, El, prin îndelunga Lui răbdare şi dragoste, ne aşteaptă, ne iartă şi ne iubeşte. Poate de mii de ori mai mult decât ne iubim noi proprii fii. Dacă am putea măcar puţin să ne gândim, să cugetăm, să înţelegem.
Mesajul pe care Părintele a vrut să ni-l transmită fiecăruia dintre noi: mie, ţie, vecinului tău cu care ai stat alături în autocar, şoferului, zecilor de mii de oameni care au trecut pragul acestei biserici, este unic, nemaiîntâlnit în alte picturi ale altor biserici, nemaiîntâlnit în această lume.
Mă rog ca fiecare dintre noi, cei care am făcut acest pelerinaj, să fi înţeles măcar puţin din profunzimea acestei picturi şi mesajul Părintelui zugrăvit cu atâta dăruire, o dăruire mare cât 15 ani din viaţa lui: iubirea.

Delia Ganea, Bucium

Pictura de la Drăgănescu te impresionează până la lacrimi

Experienţa pelerinajului este un prilej de întărire a credinţei, a sufletului, de a cunoaşte locuri şi oameni minunaţi, de a trăi stări pe care le încerci numai prin aceste întâlniri cu locuri sfinte. În pelerinaj Dumnezeu şi omul se caută reciproc, pelerinajul trezeşte în om o dorinţă puternică de sfinţenie şi de curăţie a sufletului. În experienţa spirituală a pelerinajului, cei care au o credinţă mai slabă au prilejul să şi-o întărească văzând credinţa puternică din jurul lor. Pelerinajul este, astfel, un izvor de smerenie, iubire, binecuvântare şi luminare a pelerinului.
Vizita la biserica Drăgănescu, pictată de Părintele nostru Arsenie Boca, m-a făcut să fiu aproape de dânsul cu sufletul. Parcă Părintele te privea prin intermediul picturii, în orice loc din biserică te aflai. O privire când blândă, când aspră, când întăritoare în credinţă, în funcţie de mesajul scenei pe care o priveai.
Pictura de la Drăgănescu te impresionează până la lacrimi, nu ai cum să o uiţi; atunci când o priveşti, te face să te cutremuri şi să te gândeşti că numai prin credinţă şi ajutor de la Dumnezeu ne putem mântui. Fiecare scenă parcă are ceva deosebit, iar întregul formează o pictură aparte, pe care nu oricine ar fi putut-o face, ci numai un om smerit cum era Părintele Arsenie Boca.

Liliana Ghircoiaş, Bucium

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Cum să trăieşti bucuria Anului Nou mult mai des

2012-01-23T14:30:00.004+02:00

La momentul trecerii între ani, chipurile oamenilor care s-au întâlnit să petreacă împreună aceste clipe considerate extrem de importante exprimă multă bucurie. Revezi această bucurie şi în prima zi a anului, în feţe vesele, urări călduroase şi îmbrăţişări sau strângeri sincere de mână. E o nădejde că ai scăpat cumva de toate relele anului trecut, că ele „s-au spălat” („Cele rele să se spele, cele bune să se-adune”), ceea ce te face instantaneu mai uşor. Urmează apoi nădejdea că anul început îţi va aduce un mai bine, că vei reuşi, că ai o nouă şansă. Şansa unui nou început, ceea ce nu e puţin lucru.
Acelaşi lucru se întâmplă, practic, la Spovedanie. Doar că mult mai profund şi autentic. Cele rele se spală. Se iartă, ceea ce e mai mult decât o simplă „spălare”. Dacă le mărturisim cu onestitate şi sinceră dorinţă de a scăpa de ele, primim o iertare plină de iubire din partea lui Dumnezeu. Ceea ce ne oferă marea şansă a unui nou început. Real, nu imaginar, ca în cazul Anului Nou, când după câteva zile ne dăm seama că vechile probleme sunt tot acolo şi nu le-a luat nimeni. Prin Spovedanie Hristos-Dumnezeu ia asupra lui toate ale noastre şi ne face liberi. Ne dă viaţa şi puterea Lui de a ne lupta cu cele ale lumii. Totul este să rămânem în El, zi de zi, ceas de ceas. Îndepărtarea adună, iar şi iar, nămol care ne colmatează canalele sufleteşti cu tristeţi, depresii sau deznădejdi împovărătoare.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Bulimia. Întoarcerea la Dumnezeu ne va aduce şi însănătoşirea

2012-01-23T14:21:00.000+02:00

„De mulţi ani sunt preocupată excesiv de mâncare. Mă gândesc mereu la asta. Acest gând îmi controlează viaţa. Încerc să mă înfrânez, dar de multe ori am nişte crize când nu mă pot controla şi mănânc foarte, foarte mult.”

Bulimia este o patimă sufletească ce se manifestă în trup. Adică sufletul, psihicul, lipsit de lumina duhului care nu ştie, nu poate sau nu vrea să se hrănească cu har, caută dragostea absolută şi dreptatea absolută la oameni. Şi, cu cât relaţiile sale sunt mai bolnave şi sufletul mai flămând, cu atât mai mult va cădea în rătăcirea de a afla mângâiere şi plăcere în trup. Sufletul nostru a fost lipsit de cultura Duhului, de hrana dumnezeiască prin care dobândim puterea de a iubi şi ierta pe cei ce ne rănesc şi, suferind, şi-a căutat plăcerea în mâncare. În felul acesta putem deveni dependenţi de acest mod de a ne rezolva problemele sufleteşti şi, ori de câte ori avem o nemulţumire sau angoasă datorate lipsei de legătură vie cu Dumnezeu şi cu semenii, ne vom repezi la mâncare.
Întoarcerea la Dumnezeu, în sensul de a învăţa de la El cum să trăieşti, cum să iubeşti şi ce sens are viaţa ta pe acest pământ, ne va aduce şi însănătoşirea.
Numai Domnul, prin lucrarea Duhului Sfânt, ne va vindeca dacă vom face poruncile Lui dătătoare de viaţă.
Învăţând să iertăm, de exemplu, şi să acceptăm încercările vieţii ca pe o cale strâmtă către Împărăţie, învăţând să primim durerea inerentă vieţii pe acest pământ, fără să căutăm imediat consolare sau plăcere de la cele create, vom deveni omul nou care, acum, zace mic şi chinuit în adâncul sufletului nostru speriat şi resentimentar. Acum trăieşte omul vechi în noi care a învăţat de la părinţi şi de la lumea aceasta un fel de a fi aducător de durere, frică, nelinişte, ură, neîncredere...

Maica Siluana Vlad

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Lanţuri

2012-01-23T14:18:00.004+02:00

Zise un înşelat către un alt înşelat:
-    Dragă, greşeşti!
Răspunse cel din urmă celui dintâi:
-    Ba tu! Zău dacă nu!
Fiecare îndreptăţindu-se, unul pe altul mâhnind,
Fiecare prizonier unui altfel de gând.

Robii construite cu multă migală,
Robii sofisticate,
Robii frumos înveşmântate,
Robii exacte şi calculate,
Robii fără voie şi fără odihnă,
Robii în tihnă,
Robii pofticioase şi libertine,
Strălucitoare, dar depline,
Robii uscate şi tenebroase,
Robii fastuoase,
Robii care se schimbă cu alte robii,
Moşteniri nevăzute pentru ai noştri copii...
Robii mucalite şi pline de culoare,
Robii în floare,
Robii serios asumate,
Robii deochiate.
Hohotele acestea care par veselie –
Zgomotul lanţurilor noastre-n robie.
Tot sclipiciul acesta lipicios, complicat,
Încă un laţ în care ne-am încurcat!
Toată râvna aceasta pentru seriozitate sau pentru evaziune,
Iarăşi înşelăciune!


Din toate gustat-am, din toate, vai mie!,
Cu artă sau cu filosofie,
Cu sălbăticie sau cu uşurătate,
Numind această strâmtoare libertate!
............................

Zis-am eu, cel din urmă, smerit:
Cum, Doamne, m-ai miluit?
Cum, Doamne, deodată
Din asemenea lanţuri m-ai scos fără plată?

Bun este Domnul şi singurul jug
Care cu cuviinţă şi cu dreptate
Te duce la libertate!

Ioana Carp

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Tartă cu brânză sărată

2012-01-23T14:16:00.000+02:00

Deşi pare elaborată, această tartă e uşor de făcut. Umplutura poate fi improvizată în funcţie de ce aveţi la îndemână. Rezultatul ar putea impresiona chiar şi nişte musafiri pretenţioşi, mai ales dacă a fost coaptă într-o formă rotundă (cele de yena sunt perfecte pentru aşa ceva).

Începem cu aluatul:
- 250 g făină albă sau integrală
- 125 g unt foarte rece, tăiat cuburi mici
- 1 gălbenuş
- 70 ml apă foarte rece (sau mai puţin, depinde de făină; trebuie doar cât să lege aluatul)
- un praf de sare, puţin cimbru uscat (sau rozmarin)
Se pun toate ingredientele într-un castron, se adaugă apa şi se frământă rapid 2-3 minute, până se formează o pastă densă. Pentru a obţine un aluat fraged e important să se lucreze repede, la rece. Dacă aluatul preia din căldura mâinii prea mult, devine tare atunci când e copt.
Bila de aluat frământat se împachetează în folie şi se lasă la frigider (măcar trei sferturi de oră).

Între timp, se pregăteşte umplutura:
- 4-5 ouă
- 120 g caşcaval
- 120 g telemea
- 50 g brânză iute sau afumată (combinaţiile de brânzeturi se pot face şi în funcţie de preferinţe)
- 1 ardei gras roşu, mare
- 100 ml smântână + 70 ml lapte
- 200 g şuncă de pui sau curcan (facultativ; e delicioasă şi fără carne)
- sare, piper
Ardeiul îl tăiaţi fidea, brânzeturile le tăiaţi cuburi mici (sau le radeţi), iar ouăle le bateţi bine cu smântâna, laptele, sare, piper.

Scoateţi aluatul de la frigider şi întindeţi o foaie subţire. Nu e nevoie de mult aluat, va fi doar o crustă fragedă care îmbracă umplutura.
Puneţi aluatul în forma unsă şi tapetată cu făină şi îl înţepaţi cu furculiţa din loc în loc (să nu se umfle la copt). Deasupra presăraţi mai întâi ardeiul roşu, apoi brânzeturile amestecate şi şunca (poate fi la fel de bine friptură de pui rece, tocată, rămasă de la o masă). Peste toate, turnaţi uniform ouăle amestecate cu smântână şi lapte.
Coacem cam 45 de minute, la foc mic.
Reţetă oferită de Oana Dobrin

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Editorial: Nostalgia Bradului

2012-01-23T11:10:00.000+02:00

Am moştenit dragostea pentru Brad – simbol al veşniciei şi al statorniciei – de la moşii şi părinţii noştri, iar mirosul tainic al cetinii ne aduce aminte că omul trebuie să fie în armonie cu întreaga creaţie a lui Dumnezeu. De la Brad învăţăm multe, în primul rând solitudinea – bradul îşi duce crucea singurătăţii cu o demnitate regală. Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Bradul nu cunoaşte laşitatea şi se bucură de smerenia unei morţi liniştite. Întreaga noastră cultură poartă amprenta Bradului, pentru că românul în ceasuri de restrişte a găsit adăpost în codru.
Azi, cel mai frumos lucru pe care îl aduce Bradul este darul adus Pruncului divin: globurile, luminile, steaua Betleemului care se pune în vârful lui, jucăriile copiilor – pentru că trebuie să ai suflet de copil ca să poţi intra în Împărăţia lui Iisus. Bradul este cadou şi totodată simbol: cadou pentru sufletele curate ale copiilor şi prefigurare a Crucii. Primul semn de speranţă pentru om a fost ramura de măslin cu care porumbelul trimis de Noe a venit să anunţe sfârşitul potopului, iar nădejdea a fost desăvârşită în lemnul crucii sfinţite de sângele Mântuitorului. Toate se leagă: smirna, tămâia, aurul – semne ale regalităţii; patimile, biciul, coroana cu spini, Calea crucii şi ,,locul Căpăţânii“. Este „existenţialismul” care ne duce direct în ceruri. Dumnezeul Prunc ne învaţă smerenia, dar şi bărbăţia. Adică să fim inocenţi ca nişte prunci şi totodată să purtăm lupta războiului nevăzut cu spirit de ostaş. Luptători ai lui Hristos, pentru că trebuie să fim încinşi cu sabia Duhului, având drept scut Sfânta Cruce.
De fiecare dată când împodobim Bradul ne gândim la bucuria copiilor noştri. Prin bucuria lor ne zâmbeşte însuşi Domnul. Când se apropie sărbătoarea Naşterii Domnului împodobim Bradul pentru ca Praznicul ce ne-a răsărit lumina cunoştinţei să ne găsească adunaţi împreună cu cei dragi. Sărbătorile însă trec într-un mod tot atât de tainic precum au şi venit. Golim Bradul de podoabe şi cu fiecare glob pe care îl dăm jos parcă în suflet ne rămâne un gol. S-au dus magii, păstorii nu mai doinesc, eterul nu mai este înţesat cu îngeri, mirajul sărbătorilor a dispărut şi parcă ne-am trezit buimaci dintr-o poveste frumoasă în mijlocul realităţilor crude ale veşnicei tranziţii pe care o trăim, coşmar al unei ,,libertăţi“ transformate în sclavie. În mijlocul neajunsurilor, al lăcomiei, nedreptăţilor, răutăţii, invidiei, al goanei după funcţii şi câştiguri, ducem cu noi nostalgia Bradului care ne aminteşte că trebuie să ne întoarcem înapoi şi să devenim iarăşi copii pentru a ne bucura din plin de viaţă, care nu se reduce numai la averi şi funcţii.
Să ne bucurăm de fiecare clipă pe care o avem de la Dumnezeu aşa cum, copii fiind, ne bucuram atunci când împodobeam Bradul. De fiecare dată când trec sărbătorile ne apucă nostalgia după bucuria pe care am simţit-o în aceste zile. În această nostalgie să nu uităm însă că Dumnezeu S-a născut în ieslea Betleemului, acum mai bine de două mii de ani. Pentru noi. Şi nostalgia se preschimbă în nădejde.

Pr. Ştefan Botoran

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Revel în club

2012-01-23T00:00:00.000+02:00

Făcuse Amza Pelea, în pielea lui Nea' Mărin, o schiţă în care vorbea despre faptul că lumea nu mai face petrecere de Anul Nou, acum se face ceva ca bulionul. Pe vremea aia încă se făcea Revelionul, acum s-a trecut la Revel. Dar nu ca să mă plâng de „degradarea lumii” scriu. Dimpotrivă. Anul ăsta am făcut şi eu Revelu'n club. Şi nu de oricare club. În cel mai select club cu putinţă. Ştiu că mulţi se laudă că al lor e mai cu moţ dar vă spun sigur, n-au cum să concureze nici unul cu aista de care vă povestesc eu. Creme de la creme e puţin spus.

Bounceri fără pereche
Eu lucrez în clubul cu pricina aşa că m-au lăsat bouncerii să intru fără probleme. Pe unul îl cheamă Mihail şi pe unul Gavriil. Sunt prieteni buni şi-s foarte de treabă. Nu-s decât doi, dar fac treabă cât zece mii, mai ales că Mihail are o sabie de-i bagă în boale pe ăia de la Războiul Stelelor. Aş spune „laser, frate” dar nu cred că-i cu baterii şi nici nu pare să se bazeze pe tehnologie de asta antică de care ştie toată lumea. Ceva de nu vezi nici dacă mai trăieşti câteva sute de vieţi. Gavriil e mai paşnic, dar nici cu el nu-i de glumit. Adică ferit-a Sfântul să te pui cruciş cu el, că are ce-ţi părea rău după aia.

Club select, muzică live
Evident, am salutat lumea, aşa cum se cade să facă un om civilizat, cu plecăciuni către cei mari, netrecându-L cu vederea pe stăpânul casei şi nici pe mama Lui, şi am început să ne pregătim de petrecere. Pe la 11 seara a început.
Muzica a fost numai live. Nu playback, nu discuri, nu înregistrări, nu mp3-uri. Doar live, tot. Că e club select, cum am zis, nu o bombă de cartier. Cântăreţii au avut grijă să nu se abată de la repertoriul cerut de directorul artistic, care aici avea un titlu mai puţin întâlnit. Îi zicea lumea canonarh. Dar, om priceput, a făcut programul conform cu nişte studii ştiinţifice făcute de un mare doctor în domeniu, pe nume Sava, şi de alţii mari care dau ceaţă oricărui academician sau laureat al premiului Nobel.
Pentru că făceam parte din suita de onoare, m-au îmbrăcat cu haine aurii. Cam pe la miezul nopţii eram la un dans tradiţional, pe care îl fac doar cei din suita de onoare tocmai în mijlocul clubului. Dansul se numeşte „litie” şi am înţeles că cei de prin alte părţi nu ştiu să-l facă. Se auzeau pocnituri de pe afară că deh, nu au toţi acces la cluburi selecte cum avem noi, aşa că fiecare se distrează cum poate. Aici nu ne-am coborât la aşa ceva, că nu se face. Şi în plus, pocnitorile n-au ce căuta în cluburi selecte.

Mâncare preparată în direct
Totul a început pe rând, în crescendo. Mai întâi muzica, pe urmă s-a adăugat şi dansul, pe urmă mâncarea şi a venit şi ora să se aşeze lumea la masă. Şi aici vă voi istorisi ceva ce n-aţi mai văzut prin alte părţi. Cel care a fost desemnat bucătarul şef a preparat mâncarea în direct, în faţa oamenilor. Altfel spus, prepararea a făcut parte din program. Şi mâncarea, şi băutura, pe loc au fost preparate. Nu ca prin unele locuri pe unde nu ştii ce mănânci sau ce au pus în băutură. E drept că, la ora mesei, mulţi s-au scuzat că au mâncat cam mult din purcelul de la Crăciun şi le-a căzut cam greu dar, ca unul dintre cei care am gustat din mâncarea de la această masă, pot să vă spun doar atât: Dumnezeiască, nu alta! Iar băutură ca asta nu găsiţi în altă parte, nici peste mări şi ţări şi nici peste galaxii şi constelaţii. Dacă reuşiţi cumva să faceţi rost de vreo invitaţie la un astfel de club, să nu care cumva să rataţi mâncarea şi băutura că o să vă pară rău. Eu v-am zis.

Companie selectă
Cel mai important lucru însă la o asemenea petrecere este compania. Pe lângă prietenii noştri, au fost tot numai domni şi domniţe, generali şi soldaţi care mai de care mai importanţi. Şi peste toţi, Stăpânul casei, cel mai cel dintre cei mai cei. Eu tare mă bucur că am prins un post bun aici în club. Fac eu mai multe, dar în general anunţ cu voce tare evenimentele care urmează şi la urmă spăl vasele. Şi dacă vi se pare asta înjositor, poate ar trebui să vă spun că mulţi regi şi împăraţi s-ar bucura să frece podelele într-un asemenea club dar nu se uită nimeni la ei nici cât să le dea o picătură de apă, cu atât mai puţin să-i lase să vadă măcar podelele. E treabă serioasă, bouncerii nu lasă pe nimeni să intre dacă nu-i pe lista de invitaţi sau nu e de-al casei.

Ofertă restrânsă
Dimineaţă, obosiţi, am mers fiecare pe la casele noastre şi ne-am bucurat că am petrecut cu prietenii şi cu lumea bună. Celor care aţi făcut Revelul prin cluburi de orice fel, vă doresc un an nou cu bucurii. Şi dacă n-aţi prins de data asta invitaţie într-unul dintre cluburile astea super-selecte, căutaţi pe careva dintre angajaţii clubului că deocamdată se mai pot da invitaţii aşa, pe pile, pe cunoştinţe şi pe relaţii. S-a anunţat însă că în curând n-or să se mai poată primi nici un fel de invitaţii noi şi care e înăuntru, rămâne, iar care e afară, nu mai poate intra. Aşa că, grăbiţi-vă!
Ierodiacon Serafim Pantea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Cuvântul protopopului: Gânduri la început de an

2012-01-22T22:43:00.000+02:00

Cu ajutorul lui Dumnezeu, începem un nou an, pe care îl dorim mai bun decât cel pe care l-am încheiat. În anul trecut, mulţi semeni de-ai noştri au dus-o foarte greu. Locuri de muncă tot mai puţine, salarii diminuate, pensii neîndestulătoare, putere de cumpărare tot mai mică. Criza şi neîncrederea au muşcat adânc din spiritul deja bolnav al românilor, sătui de neajunsuri şi nedreptate. Ceea ce ne dă de gândit nouă, preoţilor, este însă mai ales criza morală a societăţii româneşti. Ură, invidie, răutate, duşmănie, divorţuri, pornografie, alcoolism, droguri – iată, tot atâtea constante ale vieţii românilor. “Trăim într-o lume păgână, care caută să-şi şteargă amintirea sacrului”, spune Dan Puric. Lume multă la biserică şi la diverse manifestări religioase, dar aspectul moral al societăţii rămâne neschimbat sau se înrăutăţeşte.
În acest context, există o formulă comodă, care ne spune: „Se va îngriji Dumnezeu de via Sa. La vreme potrivită îi va aduce Dumnezeu la calea cea bună (pe cei răi)”. Dar astfel uităm cuvântul evanghelic: ”sileşte (convinge) să intre” (Luca 14, 23), din pilda invitaţiei la cină. Dacă apostolii ar fi trăit după principiul „Dumnezeu Însuşi îi va aduce pe cei ce trebuie aduşi“, Biserica nu s-ar fi întins până la marginile pământului, ucenicii Domnului şi-ar fi limitat predica la nişte oameni cu dare de mână, s-ar fi construit câteva zeci de catedrale frumoase, iar slujitorii s-ar fi pus pe aşteptat lucrarea lui Dumnezeu în oameni. N-a fost aşa, diferenţa dintre creştinism şi păgânism nu a stat în construcţii, ci in propovăduire. Cu preţul vieţii lor, apostolii şi urmaşii lor au vestit Cuvintele Vieţii Veşnice. Grija pentru MISIUNE („fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!” II Tim. 4,5 ) este o poruncă.
Printre alte obligaţii, protopopul vizitează parohiile împreună-slujitorilor. S-au făcut lucruri minunate. Se poate constata cu uşurinţă că, mai ales preoţii tineri, vin cu un suflu nou, fac lucrări spectaculoase la biserici şi case parohiale: pictură nouă, paviment de parchet sau marmură, strane din stejar frumos încrustate, mobilier de calitate, termopane, încălziri centrale etc. Este un lucru mai mult decât îmbucurător. Să nu uităm însă latura misionară a preoţiei. Întâi de toate, să explicăm învăţătura ortodoxă. Credincioşii noştri nu o cunosc îndeajuns şi de aceea prind uşor învăţături băbeşti, care nu au nimic de-a face cu adevărul Evangheliei. Să explicăm Liturghia într-un ciclu de mai multe predici, eventual cu Proscomidia făcută în faţa credincioşilor. Să facem şi alte slujbe pe lângă Sfânta Liturghie şi Sf. Maslu; de exemplu Vecernia cu Litie, acatiste, Paraclisul Maicii Domnului, ceasurile, iar unde se poate, eventual cu ajutorul vieţuitorilor din mănăstiri apropiate, Priveghere. Şi de fiecare dată să adăugăm şi un cuvânt prin care să explicăm ce vom face sau ce am făcut şi ce importanţă are slujba respectivă. Să organizăm acţiuni caritabile, de mai mică sau mai mare anvergură, în care să se implice şi credincioşii. Porunca misionară ne priveşte pe toţi. Iată – atâtea lucruri bune cu care putem întări lucrarea noastră şi diminua crizele de orice fel. Să ne dea Dumnezeu un An Nou binecuvântat, gânduri bune, mântuitoare şi înţelepciunea de a trăi credinţa prin fapte.

Protopop Marcel Dobrea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Apostolat nr. 59

2012-01-07T21:35:00.001+02:00

Editorial:
Bună-starea de Crăciun!

Cuvântul protopopului:
Numai cu Domnul avem sărbători frumoase

Actual:
Un Crăciun fără Hristos. Lumea de astăzi a pierdut sensul adevărat al Praznicului
În aşteptarea bucuriei Betleemului. Contabilizări la sfârşit de an
Urare în rânduri şi gânduri: Bogăţie şi bucurie

Educaţie creştină:
Sfaturi pentru tânăra mămică. Totul se schimbă când femeia devine mamă
Dragostea fără discernământ strică pe copii

Căsuţa copiilor:
Al patrulea mag. Cele mai frumoase daruri
Pelerinaje de neuitat

Jurnal de pelerin:
Pe urmele domnitorilor şi ale sfinţilor moldoveni (2)

Cu Dumnezeu în casă:
Puterea psihologică a lui Moş Crăciun
Borş de cartofi cu sfeclă roşie
La gura sobei: Sinceritate

Sfaturi pentru tânăra mămică. Totul se schimbă când femeia devine mamă

2011-12-31T11:15:00.000+02:00

Astăzivoi încerca să scriu câteva cuvinte despre ceva ce pare ştiut de la sine şitotuşi, când ajungem la acel moment, încercăm să trăim şi atunci la fel cumtrăiam înainte. A deveni mamă schimbă viaţa unei femei într-un mod care îiafectează semnificativ toate relaţiile: cu Dumnezeu, cu ea însăşi şi cu oricepersoană din viaţa ei.

Indiferentcât de ocupată ai fi ca proaspătă mămică, pentru a-ţi păstra o stare desănătate emoţională şi duhovnicească ai nevoie să investeşti în continuare întoate relaţiile. Cum ai putea face asta?

Maiîntâi, priveşte în oglindă. Observă cu onestitate cum te schimbă noua postură.Probabil că vei vedea că ai devenit mai puţin egoistă, de vreme ce facisacrificii pentru binele copilului tău. Şi probabil că înţelegi mai profund ceînseamnă să iubeşti pe cineva necondiţionat. De asemenea, poate observi că ai devenitmai răbdătoare. Roagă-L pe Dumnezeu să te înveţe tot ce vrea să cunoşti prinfaptul de a fi mamă şi aşteaptă-te şi la creştere duhovnicească.

Reconsiderarearelaţiilor cu cei apropiaţi

Investeşteîn căsătorie. Stabileşte nişte limite în aşa fel încât copilul să nu-ţiia tot timpul şi energia, ajungând să reduci total relaţia cu soţul tău.Foloseşte timpul în care copilul doarme, pentru a petrece câteva momente cusoţul, aplicând regula calităţii. Gândeşte-te şi roagă-te pentru a hotărî ce ede făcut, pentru a avea ceva timp cu soţul în fiecare zi.

Stabileştepriorităţile şi concentrează-te doar pe ce e mai important. Fii creativă.Roagă-te împreună cu soţul cât de des poţi şi cere-I Domnului să vă deaamândurora puterea şi nădejdea de care aveţi nevoie pentru a gestionaproblemele specifice care apar în viaţa voastră.

Adaptează-teunor noi relaţii cu părinţii. Gândeşte-te care ar fi atitudinile şicomportamentele pe care ţi-ar plăcea să le transmită şi copilului tău – nepotullor – şi încurajează-i să o facă. De asemenea, dacă observi comportamentenepotrivite, transmite-le cu sinceritate şi dragoste. Stabileşte limitesănătoase, pentru ca tu şi soţul să hotărâţi ce şi cum în creşterea copilului,chiar dacă unele decizii nu se potrivesc cu opinia părinţilor voştri. Dacăpărinţii refuză să schimbe anumite atitudini în ceea ce priveşte viaţa voastră,stabileşte graniţe şi limitează întâlnirile cu ei.

Observăcum te-au crescut ai tăi, cum te-au disciplinat, învăţat, cum ţi-au arătatdragostea, cum ţi-au transmis credinţa, dacă au făcut-o, ce ţi-au transmisdespre sănătate şi recunoaşte ce a fost bun şi ce a fost rău, pentru a prevenica unele atitudini nesănătoase să-ţi afecteze felul în care îţi creşti propriulcopil.

Adaptează-tela un nou tip de relaţie cu fraţii şi surorile. Dacă ei au deja copii, poţiînvăţa din experienţa lor şi învăţa unii de la alţii. Dacă nu au încă,asigură-te că subiectul discuţiilor voastre nu sunt doar bebeluşul tău. Chiardacă sunteţi în perioade foarte diferite, totuşi puteţi menţine o legătură.

Fă-ţitimp pentru prieteni. Stabileşte întâlniri cu cei vechi şi fă efortul de aintra şi în relaţii noi. Găseşte-ţi o prietenă cu care să împărtăşeşti nu doarproblemele referitoare la creşterea copilului, ci şi alte priorităţi în viaţă.Inspiraţi-vă una pe alta pentru a creşte în bucurie, pace şiîncredere.

Tânăramămică în lume

Reclădeşte-ţirelaţiile vechi cu femei care nu sunt mame şi fii deschisă şi onestă cu privirela diferenţele din vieţile voastre. Ieşi mai mult în lume. Nu lăsa casolicitările specifice creşterii unui copil să te izoleze de comunitate. Rămâiimplicată în activităţi, grupuri, la biserică. Totuşi, nu încerca să schimbilumea şi nici nu te aştepta să ai tot atâta timp ca o fată necăsătorită pentruactivităţile acestea, dar nici nu te izola în singurătate. A avea copii nu e unhandicap, dimpotrivă, o posibilitate de a scoate la iveală nou-descoperitacompasiune faţă de alţii.

Viziteazăun bătrân, intră pe grupuri on-line şi întâlneşte-te cu mămici, organizaţi acţiunipentru copii săraci, slujeşte în felul în care îţi arată Domnul şi foloseştefiecare zi pentru a te ruga pentru aproapele şi pentru a învăţa.

Apropie-tede Dumnezeu şi de Maica Domnului. Roagă-te ei să te înveţe cum să-ţi creşticopilul şi cum să slujeşti Domnului. El te iubeşte aşa cum îţi iubeşti şi tucopilul. Participă la slujbe, cât de des îţi este posibil. Nu-l priva departiciparea la Sfânta Liturghie „pentru că e mic“. Hristos Însuşi a spus„Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi!“, chiar dacă la început nu veţiputea sta la toată slujba. Cu cât e mai mic copilul când intră în biserică, cuatât va învăţa mai repede să se poarte şi va creşte ca într-o familie lărgită.Spovedeşte-te, împărtăşeşte-te, pentru a-L lăsa pe Domnul să lucreze chiar dintine şi să te ajute să duci o viaţă curată, în numele Lui.

CristinaSTURZU

Doxologia.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

Dragostea fără discernământ strică pe copii

2011-12-30T11:13:00.000+02:00

Am băgat de seamăcă astăzi, mai ales cei ce studiază, sunt vătămaţi de cei din familie.

Deşi sunt copiibuni, se strică. Nu gândesc; au o nesimţire. Îi netrebnicesc şi îi stricăpărinţii lor. Deoarece părinţii au trecut prin ani grei, vor ca fiii lor să nuducă lipsă de nimic.

Nu cultivămărimea de suflet la copiii lor, ca să se bucure atunci când sunt în lipsă.Fireşte, o fac cu gând bun. Astăzi, cu bunătatea lor, cu bunătatea lor fărădiscernământ îi prostesc. Îi obişnuiesc să le vină toate de-a gata, chiar şiapa, ca să citească şi să nu piardă timpul, şi astfel îi fac netrebnici şi pebăieţi, şi pe fete.

După aceea copiile vor vrea pe toate în palmă chiar şi când nu vor mai învăţa.

Şi răul începe dela mame: „Tu, fiul meu, să înveţi. Eu o să-ţi aduc şi ciorapii şi o să-ţi spălşi picioarele. Ia dulceaţa! Ia cafeaua!”

Şi copiii nuînţeleg cât de obosită este mama făcând acestea, pentru că ei nu se ostenesc.

Cuviosul PaisieAghioritul

(„Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

Căsuţa copiilor: Pelerinaje de neuitat

2011-12-28T11:08:00.000+02:00

Unpelerinaj de neuitat: Mănăstirea Bujoreni

Vacanţaera abia la jumătate când, împreună cu familia mea cea dragă, am mers înpelerinaj la Mănăstirea Bujoreni din zona Bârladului, aflată în apropiere decasa bunicilor, despre a cărei frumuseţe v-a povestit fratele meu. [n.n.: eseula apărut în numărul trecut]

M-aimpresionat şi pe mine pădurea care se întindea pe o suprafaţă de câteva zecide hectare, freamătul copacilor în adierea uşoară a vântului, măreţia şifrumuseţea mănăstirii. M-au impresionat slujba şi cuvântul de învăţătură,atmosfera de pace şi bună vieţuire de acolo, dar ce m-a impresionat în moddeosebit a fost legenda Mănăstirii Bujoreni, pe care am aflat-o de la uncălugăr bătrân.

Legendaspune că aflarea locului sfânt pentru construirea schitului este legată deviaţa a trei păstori ardeleni aflaţi în transhumanţă cu oile în zonaBârladului, în codrii Bujorenilor. Întorşi de la târg, unde îşi vânduserăprodusele, în drum spre stână păstorii au constatat că măgarul pe care eradesaga cu banii obţinuţi, 3.000 de galbeni, era de negăsit. Împreună cupădurarul l-au căutat şi peste 3 zile l-au aflat îngenuncheat şi cu fruntealipită de un stejar bătrân, în care s-a arătat o lumină în formă de cruce.Uimiţi, au hotărât ca în acel loc din lemnul stejarului şi cu cei 3.000 degalbeni să construiască un schit pe care l-au numit Mănăstirea Măgaru sauMănăstirea Bujoreni.

Totul afost frumos, iar dorinţa de a reveni şi a revedea acele locuri frumoase m-aînsoţit toată vacanţa.

VictorCarp, clasa a IV-a, Liceul teologic ortodox „Constantin Brâncoveanu”

Unpelerinaj de neuitat: Biserica Drăgănescu

Era 5dimineaţa. Încă nu răsărise soarele. M-am trezit atât de dimineaţă pentru aputea pleca împreună cu mama mea într-un pelerinaj. Când a sosit autocarul,bucuria mea era foarte mare. Aşteptam acest pelerinaj de câteva săptămâni. Pedrum, grupul „Micii apostoli”, din care fac şi eu parte, a încântat călătoriicu câteva cântece minunate.

Primaoprire a fost la biserica Drăgănescu, unde a pictat Părintele Arsenie Boca. Măaşteptam să fie ceva obişnuit, dar când am intrat în biserică m-a cuprinsbucuria. Priveam cu multă atenţie înfricoşătoarea şi mântuitoarea Jertfă aDomnului nostru Iisus Hristos. Dar, când am întors capul şi am văzut Învierea…Nu era ca orice icoană a Învierii. Era chiar momentul când Domnul ieşea dinmormânt. Părintele Arsenie te făcea să înţelegi că Domnul Hristos nu mai aveatrup material. Trupul lui era străveziu. Această icoană m-a impresionat cel maimult. Apoi, când m-am uitat în sus, am văzut icoana Pantocratorului, adicăicoana Domnului Hristos. Părintele de acolo ne-a spus că oriunde ai merge înbiserică, Pantocratorul te urmăreşte cu privirea. Am încercat şi eu asta şi,într-adevăr, aşa a fost! Oriunde mergeam în biserică, Domnul Iisus mă privea.Când a trebuit să plecăm am fost foarte întristată, dar sper să mai mergem.

Sper sămai am parte de o asemenea bucurie şi anul viitor.

Giorgia-AlexandraGanea, clasa a V-a A, C.N. Radu Negru

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

Căsuţa copiilor: Al patrulea mag. Cele mai frumoase daruri

2011-12-23T11:11:00.000+02:00

Dragi copii, cusiguranţă cu toţiiştiţifoarte multe lucruri de spre sărbătoarea Crăciunului şi de aceea am ales săvă spunemde data aceasta o poveste mai puţin cunoscută.

Despre cei trei magi care, călăuziţi destea, au ajuns la staulul unde Senăscuse Domnul Iisus Hristos, siguraţi auzit! Se spune însă că, de fapt, au fost patru magi care doreau să se închine Mântuitorului la naşterea Sa.

Din dorinţa de a face un dar minunat Pruncului Iisus, al patrulea mag şi-a vândut tot ce aveaşi, cu banii obţinuţi, a cumpărattrei pietre scumpe, rare şi extrem de frumoase:un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Luându-şi darurile, a plecat spre oraşul unde trebuia să seîntâlnească cu ceilalţi trei magi. Însă pe drum a întâlnit un om rănit. Deşi era înîntârziere, nu l-a lăsat inima şi l-a dus pe bietul om la un doctor, pe carel-a rugat să aibă grijă de el; i-a dat în schimb safirul. Fapta lui bună l-afăcut însă să întârzie. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja.Dar nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steauacare-i arăta calea.

Ajuns cu întârziere la Betleem, el a aflat că magii L-au găsit pe Prunc, dar acumsoldaţii lui Irod omorau toţi copiii mici. Pentru a scăpa, Sfânta Fecioară Maria, Dreptul Iosif şi MiculIisus plecaseră spre Egipt. Era cumplit ce se întâmpla atunci pe străzile oraşuluiBetleem, unde zeci de mame îşi plângeau copiii. Văzând un soldat care încerca să smulgă un copilaş din braţele unei femei, magul a alergat spre ei şi i-a arătat rubinul soldatului, spunându-i că i-l va da lui, dacă va lăsa femeia în pace. Văzândnestemata, soldatul a luat-o şi a fugit, eliberând femeia şi lăsându-i pruncul în viaţă. Tânăra femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi deplinărecunoştinţă.

Păstrând cu emoţiesingurul dar pe care îl mai avea pentru Mântuitorul, şi plin de nădejde că într-o zi Îlva găsi şi I se va putea închina, magul a plecat spre Egipt, unde ani de zile l-acăutat pe Iisus. După mai bine de treizeci de ani, a aflatcă undeva, în Palestina, Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că în sfârşit areveşti despre El, a plecat grăbit să-Lîntâlnească. Ajuns la Ierusalim, a aflat că Iisus Hristos esterăstignit pe Dealul Golgota. Cusufletul zdrobit şi arzând de dorinţa de a se închina Mântuitorului şi de a-I duce darul său, pe care îl păstrase de atâtatimp, magul a alergat spre locul răstignirii.

În drumul său însă a întâlnit doi soldaţi romani care biciuiau un tânăr evreu ce îndrăznise săia apărarea Domnului Iisus. Fără să stea pe gânduri, magul le-a arătat soldaţilor perla şi le-a cerut ca, în schimbul ei, să-l elibereze pe tânăr. Soldaţii au luat imediat piatra scumpă şi s-au făcut nevăzuţi. Tânărul biciuit s-a bucurat că a rămas în viaţă,i-a mulţumit salvatorului şi a plecatîmpreună cu el spre locul răstignirii.

Ruşinat că nu mai avea nici un dar pentru Împărat, magul s-a apropiat, totuşi, de Crucea Mântuitorului.Văzându-l, Acesta l-a privit drept şi i-a spus:

- În sfârşit, ai venit. Cele mai frumoase daruri, tu mi le-ai adus...

- Dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu? a întrebat mirat omul.

- Tot ce ai avut ai dat celor nevoiaşi. Darurile tale au ajuns la Mine căci, dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Sunt cele mai frumoase şi însemnate daruri. Cine Îl iubeşte pe Dumnezeu, îi iubeşte peoameni.

Ceînseamnă Crăciunul?

1. Naşterea Domnuluiînseamnă împlinirea promisiunii pe care Dumnezeu le-a făcut-o lui Adam şi Evei,atunci când au plecat din Rai: că le va trimite oamenilor un Mântuitor, care vasalva lumea. El a fost aşteptat foarte multă vreme şi mulţi prooroci au vorbitdespre naşterea Lui dintr-o fecioară: „Domnul meu vă va daun semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naştefiu…” (Isaia 7,14). Deaceea, Naşterea Domnului Hristos, pe care o sărbătorim de Crăciun, este o mare,mare bucurie pentru noi toţi.

2. Odatăcu naştereaSa, Domnul Hristos, Dumnezeu, vine între oameni. Pământulşi cerul seunesc, păstorii văd îngerii cântând naşterea Pruncului şi zicând: „Slavă întru cei desus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”(Luca 2,14). La multă vreme după ce Îl vedeau peDumnezeu în Rai, oamenii pot acum să Îl vadă din nou şi, de data aceasta, să Îlasculte.

3. Dumnezeu L-a trimispe Fiul Său la noi pentru că ne iubeşte foarte mult: „CăciDumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat caoricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”(Ioan 3, 14). El a venit să ne înveţe ce să facem casă avem o viaţă frumoasă, împreună cu Dumnezeu.

Caietul cu versete

Pe următoarea pagină dincaietul cu versete lipiţiicoana NaşteriiMântuitorului şiscrieţicele trei versete biblice din caseta „De ce e atât deimportant Crăciunul?” sau câteva strofe dintr-o colindă.

Pagină realizată de AsociaţiaTeofilia

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

Editorial: Bună-starea de Crăciun!

2011-12-23T06:00:00.000+02:00

Se apropie curepeziciune Sărbătorile Naşterii Domnului şi, chiar dacă e încă un an de crizăeconomică, tot românul se gândeşte la un singur lucru: o masă cât mai îmbelşugatăde Crăciun. Această grijă a noastră este expresia dorinţei – fireşti până laurmă – de a trăi în bunăstare. Nimic rău până aici, numai că noi înţelegem totalgreşit ideea de bună-stare. Fiecare din noi, atunci când aude cuvântul acesta,se gândeşte întotdeauna la bogăţia materială – casă de casă, maşină de maşină,bani de bani, hambare multe şi mari (vezi bogatul cel nebun!) etc. Ne gândim latoate astea din simplul motiv că suntem prea preocupaţi de toate acestea şinici nu ne trece prin cap că bunăstarea are în spiritualitate o cu totul altăconotaţie. Ne gândim doar la cele materiale şi nu la cele spirituale. Înţelesulcuvântului este mult mai larg însă, şi când ne gândim la cele materiale, şicând ne gândim la cele spirituale. Astfel putem vorbi de o bună-stare fizică,atunci când avem parte de o sănătate de fier. Putem vorbi de o bună-stare socială,atunci când suntem în relaţii bune cu cei din jurul nostru. Putem vorbi debună-stare familială atunci când dragostea şi înţelegerea sunt cele care dautonul relaţiilor din sânul unei familii. Putem vorbi de bună-stare naţionalăatunci când în sânul poporului dăinuieşte o stare de siguranţă şi mulţumiredate de un anumit grad de prosperitate şi eficienţă, urmare a unei conduceriresponsabile. În sens religios însă, atunci când vorbeşti de bună-stare,trebuie să te îndrepţi cu gândul spre starea sufletească în primul rând şi săai în vedere şi celelalte aspecte care ţin de tine ca persoană. Astfel trebuiesă spunem din start că pentru orice creştin autentic „bună-starea sufletească”este de fapt stare de „ne-mulţumire”.Un creştin nu poate fi mulţumit niciodatăde starea sa sufletească pentru a nu cădea în păcatul mândriei. Trebuie mereusă vrea să crească! Un creştin autentic trebuie să fie mulţumit mereu doar deceea ce are, dar nu poate fi mulţumit niciodată pe deplin de ceea ce este. Aceastaeste starea autentică a unui creştin ce trăieşte în bună-stare: mulţumit decele materiale şi doritor de câştiguri spirituale, duhovniceşti. Din păcateviaţa noastră de zi cu zi ne arată pe noi prea-mulţumiţi de cele sufleteşti şiprea-doritori spre cele trupeşti. Bună-starea înseamnă de fapt acea stare (trupească şi sufletească) ce-mi asigură mie raiul. Eu nu pot să vă doresc decâtsă aveţi de Crăciun şi masa plină şi ieslea sufletului curată, mulţumind luiDumnezeu pentru toate. Bună-starea înseamnă ca Pruncul să se nască în sufletulnostru şi să stea la masă cu noi toţi. Şi asta vă doresc!

Pr. MariusDemeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

Un Crăciun fără Hristos. Lumea de astăzi a pierdut sensul adevărat al Praznicului

2011-12-22T11:33:00.000+02:00

Pentru lumea de azi, Crăciunul înseamnă multeluminiţe, brazi împodobiţi, cadouri, mese bogate. Personajul principal? Nu, numai este Hristos, ci Moş Crăciun – nelipsit din televizor, de pe stradă, dinmagazine şi chiar din familie, căci căciuliţele roşii specifice există în multecase. Cât de mult ne influenţează această lume pe noi, creştinii? Mai ştim ceşi pe Cine sărbătorim de Crăciun? Laurenţiu Dumitru, teolog şi publicist, aoferit pe acest subiect un interviu Alexandrei Borzoş de la publicaţia„Punctul”, interviu din care am preluat câteva fragmente:

Moda milosteniei are rădăcini adânci

De Crăciun există, am putea spune, un „trend”:dorinţa de a face milostenie. Toate firmele şi societăţile fac întreceri în amilui si a dărui, dar este primită de Dumnezeu această milostenie?

Trend-ul de care vorbiţi are suport în istoria mântuiriineamului omenesc. Darul este legat tainic de praznicul Naşterii Domnului, căciFiul este Darul prin excelenţă, este Darul oferit lumii de către Dumnezeu,Iubitorul de oameni. Nu întâmplător toţi se întrec în a dărui în aceastăperioadă. Ei vor, conştient sau nu, să se asemene cu Dumnezeu. Marile praznicesunt nişte epifanii şi ne aduc pe noi în starea de a ne dori înnoirea relaţieicu Dumnezeu. De sărbători, îndeobşte, ni se face tare dor de Dumnezeu. Omulsimte nevoia să dăruiască în preajma Crăciunului şi cred că asta e o lucrare aduhului în noi, nu un trend lumesc, chiar dacă mass-media îl valorifică şi-lpotenţează atât de mult.
Ştim cu toţii că odinioară, în urmă cu peste 2.000 de ani, un Prunc Sfânt S-anăscut. Cred că există în conştiinţa umanităţii sădită mâhnirea că n-am ştiuta-L întâmpina cum se cuvine, că se cădea a-i oferi un cămin adecvat, cald, şinu o iesle a dobitoacelor. Ai Lui nu L-au primit şi nu L-au recunoscut.Animalele L-au încălzit cu respiraţia lor pe Pruncul Iisus, iar păgânii magidin depărtări au venit să i se închine şi să-i aducă daruri. Cumva, tainic,dăruind în preajma Crăciunului dorim să ne răscumpărăm greşeala de atunci, săne reabilităm cumva în faţa Celui ce mereu ne-a învăluit şi ne învăluie cudragostea Sa. Sigur că ar trebui să dăruim şi în afara acestor momente. Pesăraci totdeauna îi avem cu noi (cf. Ioan 12, 8), ei trebuie să mănânce şi săse îmbrace mereu, nu doar de Paşti şi de Crăciun.

Dacă e primit sau nu darul nu ştiu, doar Dumnezeu ştie inima fiecăruia.Darurile nu se măsoară după „cât”, „cui” şi „când” dăruim, ci după „cum”dăruim. Scriptura spune: “…când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce facedreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede înascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 3-4). Ar fi bine să nu uităm criteriulacesta.

Curând, colindele ar putea să cadă sub incidenţa legii

Asta e realitatea zilelor noastre, avem prazniceexploatate până la epuizare de mass-media şi de marile companii de produse deconsum. Sunt sublime, sunt fascinante, sunt pline de briz-brizuri, au însă unmare neajuns – le lipseşte Hristos! Să-mi fie cu iertare, dar, în afaraspaţiului sfânt al bisericilor noastre, de Crăciun nu se vorbeşte despreHristos…
Aceasta e deci marea diferenţă între cum prăznuiau creştinii din vechime şi cumprăznuieşte majoritatea dintre noi astăzi. Ei prăznuiau cu Hristos, iar noi îlsufocăm pe Pruncul Hristos printre baxurile cu noua bere Tuborg, printresticlele de Coca Cola ce ne aduc „cadouri magice de la spiriduşi”. Iar dacăsuntem cuminţi şi Moşu’ ne aduce, la ProTv, povestea magică a lui Harry Potter,atunci putem spune că am avut cu adevărat un Crăciun fără Hristos.
În plus, pe noi, cei din sec. XXI, ne paşte încă o ispită, din raţiuni de„political corectness” Crăciunul s-a transformat în Occident într-o sărbătoarerealmente fără Hristos. Eu mă plâng de noi, românii, dar în Occident lucrurilesunt mult mai grave. Sunt oraşe, în vremea noastră, în care ornamentele deCrăciun, postarea afişelor ce anunţă colinde sunt interzise pe motiv că elesunt o ofensă adusă laicităţii statului şi celor de alte religii.
Ceea ce mi se pare însă cel mai şocant e că „nici chiar Italia catolică, nespune Dan Ghiţă într-un material publicat anul trecut de Altermedia, nu a ştiutcum să facă faţă presiunilor. Suprimarea ieslelor alegorice, înlocuireacuvântului „Iisus” cu cuvântul „virtute” şi a istorisirii Naşterii Domnului cu…povestea Scufiţei Roşii (!!!). Acestea sunt ideile propuse de unii profesori inprovinciile Como şi Treviso, pentru a „laiciza” sărbătoarea Crăciunului, dincauza creşterii numărului de elevi necreştini, în special musulmani”.
După cum merg lucrurile prin lume, nu peste multă vreme, colindele şi mersul labiserică s-ar putea să cadă din nou sub incidenţa legii ca-n primele veacuricreştine. Probabil că atunci ne vom întoarce şi la prăznuirea adevărată aNaşterii, deşi n-aş vrea să fie asta calea…

Lumea îl aşteaptă pe Moş Crăciun, nu pe Hristos

Începând cu data de 21 noiembrie, în Biserica Ortodoxă,se cântă la fiecare slujbă de utrenie Catavasiile Naşterii Domnului, cântăricare vestesc lumii întregi: „Hristos se naşte, slăviţi-L! Hristos din Ceruri,întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul şicu veselie lăudaţi-L, popoare, că s-a preaslăvit!”. Iată că perioada PostuluiCrăciunului, care semnifică aşteptarea împlinirii profeţiilor celor dinvechime, este oarecum îndulcită cu această veste bună: Hristos se naşte,slăviţi-L! Aşadar, noi, cei ce ne străduim să fim mădularele Bisericii, peHristos Îl aşteptăm! Dacă privim din oricare al unghi e mare jale. Lumeadesacralizată de azi preţuieşte mai mult pe Moş Crăciun, pe acest Santa Clauscare nu se află trecut în Vieţile Sfinţilor, despre care nu a scris nici unSfânt Părinte al Bisericii, dar care, iată, a devenit simbol al Crăciunului.Deşi popular praznicul Naşterii Domnului se numeşte Crăciun, trebuie precizatcă în cărţile de cult nu vom întâlni termenul de „Crăciun”.

Moş Crăciun este în aceste zile peste tot, este pe buzeletuturor. Americanii cântă acum: „Santa Claus is coming to town”. Moşu’ esteprezent peste tot: în reclame, în emisiuni tv, prin grădiniţe, prin caseleoamenilor; este nelipsit de la aprinderea oficială a vreunui brad gigant învreo capitală a lumii. Nu-i lipsesc sania, renii şi nici ajutoarele –crăciuniţele sexy. El, Moşu’, este parte esenţială a spiritului festiv deCrăciun în zilele noastre. Avem prin oraş şi moşi-fotografi kitschoşi, foarteinsistenţi şi agasanţi… Unde e Pruncul Iisus, unde este bucuria sfântă?

Să nescuturăm de festivismul Crăciunului

Ne lăsăm influenţaţi de modazilelor noastre, mai ales de ideile din afară, însă unii dintre noi poate îşimai doresc să trăiască un Crăciun bogat spiritual. Ce să facă? Concret, ce anume trebuie sa facă un creştin de Crăciun?

Greşim când accentuăm festivismul Crăciunului îndetrimentul evenimentului crucial al lumii – Naşterea Domnului nostru IisusHristos. Lumea de astăzi a pierdut sensul adevărat al Praznicului, aleargă dupăun Crăciun fără Hristos. Lumea de astăzi a uitat că de Crăciun sărbătorimNaşterea Mântuitorului. Dacă vom face pe stradă un sondaj de opinie, vom aflacă cei mai mulţi aşteaptă cozonacul bunicii şi bradul împodobit, aşteaptăcadourile şi pe Moş Crăciun. Am mare drag şi pentru cozonacul bunicii şipreţuiesc munca ei, căci e un semn al dragostei pentru noi, dar dacătrebăluiala aceasta îndepărtează pe gospodine de slujbă sau de Spovedanie nu edeloc bine.
Un creştin trebuie să afle mai întâi care e rostul său în lumea asta, să afledespre Hristos, despre dragostea lui Dumnezeu, despre mântuirea pe care El aadus-o lumii. Teoretic aceste lucruri sunt ştiute, practic noi nu prea ni leasumăm, nu trăim aceste învăţături şi cunoştinţe în viaţa noastră. Cred căDomnul se bucură dacă ne scuturăm de festivismul Crăciunului, dacă vestim cuinimă bună şi dragoste Naşterea Sa colindând, dacă facem un mic efort şi postimîn aşteptarea bucuriei Naşterii, dacă ne găsim timp să ne spovedim şi, după caz,să ne împărtăşim cu Sfintele Taine.

Dumnezeu cu noi la masă

Crăciunul este osărbătoare a noastră cu cei dragi sau un praznic al lui Dumnezeu cu noi?Oamenii, de obicei, nu văd diferenţa. Credeţi că Biserica ar trebui să „educe”credincioşii în acest sens?

Praznicele Bisericii sunt prin excelenţă sărbători „peverticală”, sunt „evenimente” care ne leagă de cer. Prin naşterea Sa, Hristos Seface ca unul dintre noi, şi, într-adevăr, Dumnezeu prăznuieşte cu noi.Înţelepciunea populară, care şi-a luat seva din învăţătura Sfinţilor, a dat laiveală versuri pe cât de simple, pe atât de adânci: „Cruce-n casă, Cruce-nmasă, îngeri împrejur de casă, Dumnezeu cu noi la masă”. Crăciunul poate fi şio sărbătoare a noastră cu cei dragi în măsura în care printre cei dragi este şiHristos. Dacă prăznuim cu Dumnezeu, suntem şi alături de cei dragi. Dacă însăCrăciunul e doar prilej de întâlnire cu rudele în jurul televizorului, iarHristos nu e pe niciunde, nu mai avem, de fapt, niciun fel de praznic, ci doar niştezile festive.
Bineînţeles că Biserica trebuie să „educe” credincioşii în acest sens, de faptasta e principala ei menire, de a chema pe toţi la Hristos, la „a prăznui cuEL”. Biserica ne pregăteşte pentru praznicul cel mare cu Dumnezeu, când înrăcoarea zilei celei neînserate vom sta cu El la masă, împărtăşindu-ne maideplin de El – precum spune preotul în Liturghie.

În final v-aş întreba… Ce să-mi doresc de Crăciun?

Să ne dorim cu toţii să prăznuim creştineşte, să ne dorimsă trăim Crăciunul cu Hristos, bucurându-ne şi desfătându-ne cu El. Să trăimbucuria Naşterii minunate cântând împreună cu îngerii: “Slavă întru cei de suslui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Să nedorim să-L întâmpinăm cu bucurie şi să nu-L lăsăm şi noi singur. Să-i facem locîn inimile noastre, să-L primim cu dragoste. Accentuez „să nu-L lăsămsingur” pentru că noi trăim magia serii Naşterii Domnului, dar ignorămcă imediat după Naştere a început calvarul Sfintei Familii, fuga în Egipt, dupăcum spune Sinaxarul zilei de 26 decembrie.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

În aşteptarea bucuriei Betleemului. Contabilizări la sfârşit de an

2011-12-21T21:00:00.000+02:00

Suntem în ultima lună a anului... Ne aşteaptă încă unfinal, urmat de un nou început, încă un timp al amintirilor şi al dărilor deseamă. Tot anul tânjim după aceste momente frumoaseîn care ne simţim cu toţii Oameni, pentru că e vremea când învăţăm să trăimfrumos, când găsim timp să iubim deplin. Devenim mai luminoşi cu fiecare gest,cuvânt, prin care dăm valoare celorlalţi.

Binecuvântări

E timpul să ne gândim însă la lecţiile învăţate în anulce se apropie de final. Nu fiţi dezamăgiţi dacă aţi trecut prin focul multorîncercări: valoarea noastră reală se vede doar atunci când e încercată în probafocului. “Adevăratul miracol al lemnului nu este că arde, ci că pluteşte”,spune un vechi proverb grecesc.

Vă îndemn acum, în prag de Sărbători, să vă detaşaţipentru o clipă de iureşul pregătirilor, de nemulţumiri şi contabilizări, şi sănumăraţi binecuvântările pe care le-aţi primit în acest an – sunt sigur că nusunt puţine. Număraţi-i şi pe cei pe care îi iubiţi şi cred iarăşi că nu suntpuţini. Număraţi-i pe cei care v-au fost alături în încercări; poate că nu aufost mulţi, dar ei vă sunt adevăraţii prieteni.

Regrete

Să-i fim recunoscători Domnului, să-I aducem şi orugăciune de mulţumire la acest sfârşit de an. “Să-i căutăm pe preot şi pedoctor când nu avem nevoie, ca să n-avem nevoie”, să ne aprindem candelasufletului înainte de lăsarea întunericului. Să-I mulţumim Domnului pentru toţioamenii pe care ni i-a scos în cale. Se spune că Dumnezeu nu ne scoate în caleoamenii pe care îi dorim, ci oamenii de care avem nevoie: pentru a ne ajuta,pentru a ne răni, pentru a ne părăsi şi pentru a deveni noi înşine mai buni.

Să regretăm în aceste momente doar timpul pierdut departede Dumnezeu şi de semenii noştri aflaţi în suferinţă, să regretăm căderile,momentele în care am vrut să renunţăm, crezând că necazurile ne pot învinge...

Daruri pentru Prunc

Sfântul Ioan de Kronstadt ne îndeamnă să nu aşteptămbucuria Betleemului fără acestea trei: rugăciune zilnică, cunoaştereaScripturii şi ajutorarea sărmanilor. Postim degeaba fără acatiste, fărăEvanghelii şi fără diaconie. Ne risipim talanţii fără Sfânta Euharistie, fărălectura duhovnicească şi fără iubire milostivă.

Pentru noul an, 2012, vă doresc tuturor să aveţi linişteîn suflet! Să vă hărăzească Dumnezeu bucurii duhovniceşti, să puteţi dărui maimult şi să apreciaţi ceea ce aveţi.

Să puteţi iubi, în loc să judecaţi! Atunci când,renunţând la propria fericire, ne vom mulţumi să-i ştim fericiţi pe cei ce neînconjoară înseamnă, poate, că am început noi înşine să fim fericiţi. Iar noi,ca români şi ortodocşi, suntem atât de bogaţi! Printre multe altele, ammoştenit zestrea inegalabilă a colindelor şi tradiţiilor legate de NaştereaDomnului. Suntem bogaţi pentru că “nu bogaţii sunt fericiţi, ci fericiţii suntbogaţi”!

Diac. Claudiu Păun

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

Cuvântul protopopului: Numai cu Domnul avem sărbători frumoase

2011-12-21T11:38:00.001+02:00

Luna decembrie, fiind luna cadourilor, dă mari bătăide cap tuturor celor preocupaţi să aducă „fericire” celor dragi prin găsireacadoului potrivit. Trebuie găsit timp pentru a studia ofertele magazinelor, fieele clasice, fie virtuale. Dacă preţul este prea mare, altă problemă – caretrebuie musai rezolvată. Chiar dacă ne aflăm în plină criză financiară, osoluţie tot trebuie găsită: un credit bancar, economiile din cont sau împrumutulde la un prieten. Puţini se mai gândesc la consecinţe; cei mai mulţi aleargăîntr-o parte şi-n alta, fac orice, numai să-şi atingă scopul.

Altă problemă este cea a mulţumirii stomacului şipapilelor gustative. Unii aleargă după alimente pentru a avea o masă cât maiîmbelşugată, alţii caută un preţ bun la hotelul-restaurant unde vor petrecesărbătorile de iarnă. Pe lângă toate acestea, mai avem şi problema garderobei,cu bătăile de cap pe care le implică înnoirea ei. Numai aşa te poţi încadraperfect în societatea consumistă din care facem parte!

Deşi omul este înzestrat cu libertate, cu putereade a discerne între ceea ce-i foloseşte cu adevărat şi ceea ce este în pluspentru el, acum parcă libertatea lipseşte cu desăvărşire. Ea devine activă doarîn prezenţa lui Dumnezeu. Când Dumnezeu este prezent în viaţa omului, acestaare puterea de a se opune oricărei agresiuni din afara lui. Dumnezeu umple desens existenţa mea, încât nu mai simt nevoia să alerg după lucruri materiale,căci nu găsesc fericirea în ele. De aceea, frământările cu adevărat folositoaredin această lună, ca de altfel din toate zilele vieţii mele, ar trebui să fieîn legătură cu căutarea lui Dumnezeu şi chemarea Lui în viaţa mea, ca El sălocuiasă permanent cu mine, iar eu să locuiesc permanent cu El.

Creştinul, în această perioadă, este discret.Petrece puţin timp printre lumea agitată de febra cumpărăturilor şi nu se chinuiecu gândul lipsei banilor. Nu îşi procură bucuria sărbătorilor din pomul de Crăciun,nici din haine noi şi nici din bucate alese. Chiar dacă acestea sunt prezenteîn viaţa lui, nu ele sunt sursa bucuriei şi nici centrul atenţiei. Întâlnireacu Hristos-Pruncul mijlocită de slujbele Bisericii, naşterea Lui în Betleemulinimii prin curăţirea hainei duhovniceşti a Botezului la Taiana Spovedaniei şiprin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său, sub chipul pâinii şi a vinului dela Sfânta Liturghie, umplu de strălucire dumnezeiască viaţa lui şi de o bucuriece nu se poate exprima în cuvinte. O bucurie aparte o trăiesc cei care aubinecuvântarea de a se împărtăşi cu Sfintele Taine în chiar ziua NaşteriiDomnului. Cu Domnul, numai cu El, sărbătorile noastre sunt frumoase!

Pr. protopop Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

Urare în rânduri şi gânduri: Bogăţie şi bucurie

2011-12-21T11:25:00.003+02:00

Când mă gândesc la marelepraznic al Naşterii Domnului Iisus Hristos, primele lucruri care îmi vin înminte sunt bucuria şi bogăţia. Nu poţi să te gândeşti la marele praznic fără săle ai în vedere. E bucuria îmbogăţirii noastre cu toate cele ale praznicului şiîmbogăţirea noastră cu bucuria Naşterii Domului Hristos şi a darurilor ÎntrupăriiFiului lui Dumnezeu. Nu poţi să te gândeşti la acest praznic fără să ai învedere bogăţia Cerului ce se revarsă pe pământ şi nu poţi să pierzi din vederebucuria pământului ce se înalţă la cer.

Bogăţia cerului ce serevarsă pe pământ o întâlnim, în mod paradoxal, într-o iesle săracă. Bogăţiadespre care vorbim este întruchipată de Pruncul Iisus Ce se naşte în lume, calumea să se bucure de iertare (iertarea păcatelor) şi de izbăvire (izbăvireadin robia păcatului şi a morţii). Bogăţia despre care vorbim stă în darurile pecare le primeşte lumea prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, primul fiindbucuria iertării şi izbăvirii. Bogăţia despre care vorbim stă în bucuria de adărui în această perioadă a anului, mai mult ca oricând altcândva. Bogăţiadespre care vorbim stă în bucuria cu care ne înconjoară cei care primescajutorul nostru. Bogăţia despre care vorbim stă de fapt în bucuria de a nu maişti cine dăruieşte şi cine primeşte, ştiut fiind faptul că dăruitorul este şiprimitor, iar primitorul este şi dăruitor.

Bucuria despre care vorbimstă în bogăţia datinilor şi a obiceiurilor noastre strămoşeşti legate de marelepraznic al Naşterii Domnului. Bucuria despre care vorbim stă în bogăţiaduhovnicească pe care o avem atunci când cântăm şi ascultăm colindele. Bucuriadespre care vorbim stă în bogăţia duhovnicească pe care o împărtăşim cu cei ce„ne colindă” sau pe care „îi colindăm”. Bucuria despre care vorbim stă înbogăţia pe care o întâlnim la masa cea plină a lui Dumnezeu, din care toţi nesăturăm şi nicicum nu o împuţinăm. Bucuria despre care vorbim stă în bogăţiamulţumirii noastre pentru toate cele ce se coboară de la Dumnezeu la noi.Bucuria despre care vorbesc acum stă în bogăţia înţelepciunii pe care o îmbrăţişeziatunci când ai reuşit să urci pe scara lui Iacob, parcurgând astfel drumul dela Betel (Facere 28,10-22) la Betleem (Matei 2,1), de la înţelepciuneaomenească la cea dumnezeiască, urmând astfel descoperirea (revelaţia) ce neeste înfăţişată în „Cartea Neamului lui Iisus Hristos” (Matei 1 , 1 şi urm.).

Să înţelegem, deci, căbucuria bogăţiei noastre stă de fapt în bogăţia bucuriei noastre. Şi asta vădoresc eu vouă, fraţilor!

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

Puterea psihologică a lui Moş Crăciun

2011-12-21T11:05:00.001+02:00

În societatea modernă există anumite tradiţiicare ameninţă lumea creştinătăţii ortodoxe: Moş Crăciun, o laicizare a SfântuluiNicolae, şi iepuraşul de Paşti, un simbol păgân al fertilităţii. Aceste figurisunt preluate în tradiţii laice care pot, psihologic vorbind, deforma sau chiardistruge credinţa noastră. Cele două evenimente importante ale Ortodoxiei,Naşterea şi Învierea lui Hristos, nu ar trebui asociate cu figuri mitice pecare copiii, atunci când vor creşte, le vor cataloga drept naivitate infantilă.În felul acesta nu numai că este umbrită semnificaţia mistică a acestorsărbători, dar copiii vor ajunge să generalizeze descoperirile lor de maitârziu referitoare la inexistenţa Moşului şi, făcând analogia cu NaştereaDomnului şi cu Paştele, vor ajunge să nu mai creadă nici în aceste “mituri”. Aceasta eputerea psihologică a Moşului păgân şi a iepuraşului de Paşti.

Copiii ortodocşi ar trebui să primească daruride Sfântul Nicolae şi de Sfântul Vasile, când părinţii trebuie să le explice cugrijă că faptele noastre de generozitate şi darurile noastre de dragoste pentruceilalţi sunt în spiritul acestor sfinţi. Dacă la început ei vor crede cucandoarea copilăriei lor sau dacă li se va spune că Sf. Vasile, de exemplu,le-a umplut pantofii cu daruri în ziua în care este sărbătorit, mai târziu, pemăsură ce vor creşte, ei trebuie încurajaţi să înţeleagă natura simbolică a ofeririidarurilor, pentru a putea pătrunde semnificaţia creştină adevărată care se aflădincolo de acestea, semnificaţie care nu se poate desprinde din imaginea păgânăa lui Moş Crăciun şi din darurile ascunse de părinţi în numele Moşului.

Există unii care vor argumenta că, dacă vomcreşte copiii în tradiţiile strict ortodoxe, aceştia vor fi lipsiţi de bucurii.Acest argument nu numai că dovedeşte o înţelegere greşită a mărturiei credinţeinoastre, dar porneşte şi de la o premisa că materialismul, egoismul şimercantilismul asociate cu Moş Crăciun şi cu prietenii săi mitici reprezintă unmod de modelare a caracterului şi fac bine sufletului. Dacă ar judeca cu maimultă atenţie, foarte puţini creştini ar mai putea susţine multă vreme şi cusinceritate această idee, mai ales atunci când Crăciunul Moşului şi al micilorsale ajutoare vesteşte o creştere a sinuciderilor, egoism, indulgenţă faţă desine şi cei apropiaţi, toate acestea în faţa curcanului sfânt şi a altaruluimeciurilor de fotbal televizate, cărora li se adaugă şi plictiseala pe care oîncearcă unii faţă de tot ceea ce aminteşte de Naşterea lui Hristos.

Arhiepiscopul Hrisostom de Etna,

Elemente depsihologie pastorală ortodoxă

"Înaceastă perioadă a Sărbătorii Naşterii Domnului auzim colinde multe şi frumoase despre Moş Crăciun, dar mai nou apare în societate şi un fel de Moş Crăciun secularizat şi comercial,simbol al consumismului şi al materialismului individualist. Totuşi, adevăratul înţeles al lui Moş Crăciun se află în iubirea părintească a lui Dumnezeu-Tatăl, iubire care se arată în lume prin naşterea Fiului Său Celui veşnic, Mântuitorul lumii."
PFDaniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011